Sau timpul se scurge fără să se mai întoarcă. Spunea, acum vreo două mii de ani Publius Vergilius Maro, un poet ce a trăit vremuri zbuciumate generate de frământările interne ale imperiului Roman. Am evocat nu întâmplător un vers al marelui poet pentru a sublinia inutilitatea şi zădărnicia unor demersuri ridicole şi fără sens, asta, dacă avem tăria să ne desprindem de tensiunea momentului şi să privim lucid realitatea. Pe data de 24 aprilie, Deşteptarea publica un material intitulat „Drumul spre dictatură” în care adoptam un punct de vedere diferit de al majorităţii şi anume că „solicitarea Preşedintelui României referitoare la organizarea unui referendum naţional consultativ cu privire la probleme de interes naţional (…) respectiv (…) interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie şi interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare corelată cu dreptul altor autorităţi constituţionale de a sesiza direct Curtea Constituţională cu privire la ordonanţe….” Rămâne, spuneam atunci …un simplu sondaj de opinie ca şi cel exersat de ex-preşedintele Băsescu cu limitarea numărului de parlamentari la 300. Acest referendum nu poate modifica Constituţia ori legile…. Şi mai spuneam ceva: „Constituția, prin Art. 74, alin. 2, stipulează că; nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor, și implicit a unui referendum, problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea”. Şi am avut dreptate.
Curtea Constituţională tocmai s-a pronunţat prin două decizii asupra referendumului. În prima decizie a confirmat legalitatea referendumului sub aspectul cvorumului şi convocării sale, dar a invalidat propunerile legislative de revizuire a Constituţiei.
Astfel printr-un comunicat de presă publicat pe situl CCR, pe data de 18.07.2019, Curtea preciza că propunerea referendară prin care se stipula că „nu pot fi aleși în organele administrației publice locale, în Camera Deputaților, în Senat şi în funcția de Președinte a României cetățenii condamnați definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării” a fost cenzurată de CCR întrucât „soluția normativă preconizată nu este corelată cu art.16 alin.(4) din Constituţie, în sensul că s-ar permite cetățeanului Uniunii Europene, care nu deţine cetățenia română, să fie ales în autorităţile administraţiei publice locale, chiar dacă a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție….” Mai explicit, Curtea spune că dacă penalii noştri nu ar putea fi aleşi din motiv de cazier, penalii cetăţeni străini ar putea fi aleşi, pentru că lor nu li se aplică interdicţiile noastre. Astfel că: „Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României limitează în mod excesiv puterea statului şi marja sa de apreciere, afectând, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/ beneficiul cetăţenilor. Astfel, o categorie de cetăţeni este privată de o vocaţie pe considerente cu caracter circumstanţial, ceea ce, în această privinţă, echivalează cu o suprimare a demnităţii umane şi a principiului egalităţii. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României nu respectă justul echilibru între două interese generale, şi anume cel de a se executa/ a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care ţin de conduita condamnatului, expresie a efectivităţii justiţiei penale, şi cel al respectării demnităţii umane şi a principiului egalităţii, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între cele două interese ale statului şi societăţii…
Aprecierea oportunităţii măsurilor de amnistie şi graţiere colectivă ori graţiere individuală revine Parlamentului, respectiv Preşedintelui României şi nu poate fi impusă o interdicţie generală şi valabilă ad aethernam de acordare a acestora în privinţa anumitor infracţiuni. Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile … din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituţie coroborat cu art.1 alin.(3) şi art.16 din Constituție. IV. Art.I pct.6 [cu referire la art.115 alin.(6)]: „(6) Ordonanțele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, în domeniul legilor organice având obiectul de reglementare prevăzut de articolul 73 alin.(3) lit.h), i) şi l), nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile şi îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”. Curtea a statuat că ordonanţa de urgență este un act emis în virtutea delegării legislative acordate Guvernului direct prin art.115 alin.(4) din Constituţie, fără ca acest lucru să însemne că legiuitorul constituant derivat nu poate limita domeniul de reglementare al ordonanţei de urgenţă. Cu alte cuvinte, CCR a explicat că interzicerea emiterii de ordonanţe pe o anumită zonă ţine de legislativ/parlament. Dar, şi în ceea ce priveşte sesizare CCR privind neconstituţionalitatea unor norme de către – alte autorităţi -, e confuză în formulare şi prin neprecizarea datei de sesizare, înainte de promulgare sau după promulgarea normei? Iar CCR a sancţionat aceasta invocând prevederile legale de sesizare a CCR şi autorităţile/persoanele competente.
Pentru preşedintele Iohannis referendumul a fost o victorie a la Pirus, în fapt, un eşec ce îl va deconta mai târziu, întrucât inabilitatea formulărilor întrebărilor şi modului de abordare a temei îi este imputabilă. USR a fost principalul câştigător întrucât şi-a asumat rolul de port-drapel anticorupţie însă nu îşi asumă modul de formulare a întrebărilor referendumului. Pierdantul a fost PSD, dar toate acestea din perspectiva alegerilor europarlamentare. Cel care nu a înţeles nimic din toată această hărmălaie politico-juridică e alegătorul simplu de bună credinţă, manipulat şi intoxicat de lozinci, care acum a inflamat netul, neînţelegând de ce opinia majoritară a mulţimii nu produce efectele sugerate în campanie.
Permiteţi-mi să închei cu un citat: „Maselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvântului; ele îndrăgesc autoritatea… doar indivizii civilizaţi doresc libertatea.” (Alexandru Herzen 1812-1870)
Jr. Adrian M. Ionescu
