Standarde etice diferite

Sinuciderea… Creștinismul aplaudă etica vieții. Omul îi aparține lui Dumnezeu, căruia îi datorează viața. De acest dar special numai Dumnezeu te poate deposeda. În Vechiul Testament nu găsim însă nimic despre o interdicție textuală a suicidului. Sinuciderea nu este doar o vâlvătaie a unor ființări: „Nu există decât o problemă fundamentală cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea”. (Albert Camus, „Mitul lui Sisif”, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 7) A te omorî înseamnă că eşti depăşit de viaţă şi că nu o înţelegi. Jean Améry („Despre sinucidere. Discurs asupra morții liber alese”, București, Editura Art, 2012, p. 57) aruncă în joc, pornind de la umanitate și demnitate, provocarea: „Moartea liber aleasă este un privilegiu al umanului”.(op. cit., p. 57) Jean Améry citează în acest sens din „Les Suicides”, cartea lui Jean Baechler, o autoritate a domeniului: „Suicidul este specific și universal uman; […] cu riscul de a-i întrista pe iubitorii de animale, în mod evident animalele nu se sinucid”. (ibidem, p. 57). Suicidul este, așadar, specific omului, nu un privilegiu al acestuia…
În „Întrețineri” (București, Editura Detectiv literar, 2019), volumul filosofului academician Gheorghe Vlăduțescu, Meletie, un cugetător ortodox elevat, concluzionează: „Nimeni nu-și ia viața pentru că nu mai poate de bine”. (Gh. Vlăduțescu, op. cit., p. 69) Supraviețuirea este locuită de paradoxuri: „Auzi, zicea Seneca, este laș acela care își ia viața de frica durerii, și smintit cel ce trăiește pentru a suferi”. (ibidem, p. 71) „…Dacă e să mori în chinuri mari, dintr-un motiv sau altul, sinuciderea nu este răul cel mai mic?‟ (ibidem, p. 119) „Resemnarea nu este lașitate, cel puțin atunci când nu mai poți schimba ceva.” (ibidem, p. 70) Întrebat cum apreciază faptul că sinucigașilor ortodocși nu li se oficiază slujba religioasă la mormânt, Meletie bulversează canoanele bisericești: „Ne închipuim că [Dumnezeu; n. n., I. F.] îi va hărăzi pe sinucigași, pe vecie, iadului, dar dacă Dumnezeu este mai milos și mai drept decât noi? […] Să lăsăm judecata din urmă pe seama lui, iar noi, aici, să ne rugăm să ne mântuiască pe noi, păcătoșii. Nu asta, ori și asta, este menirea preotului? Își iau viața, cei ce și-o iau, unul de una, altul de alta. Ba, fanaticii de mai de demult nu și-o luau și ei, ca să ajungă mai curând în lumea lui Dumnezeu…?” (ibidem, p. 69)
În acest context putem arunca în jocul dezbaterii și statutul criminalului. Spre deosebire de sinucigaș, criminalul – cel care suprimă tot o viață, dar a altuia – este înmormântat fără restricțiile impuse sinucigașului. Se argumentează simplu: el a fost judecat/ pedepsit de instanțele legale ale societății, pe când sinucigașul nu mai poate fi judecat astfel. Teologii ortodocși mai argumentează afirmând că nicio crimă nu poate fi privită în „alb-negru”; uneori, criminalul este provocat să comită fărădelegea, alteori, instanțele legale judecă rău… Dar cine ne poate spune nouă că suicidul nu este provocat?… Credem că etica vieții este privită cu standarde diferite în cele două situații: suicidul și crima.