El cauzează cea mai mare parte a zgomotului / vânătăilor lumii. Am impresia că în fiecare dintre noi există câte ceva din stihiile care bântuie prin sufletul zavistnicului: invidie, pizmă, gelozie, ură, dușmănie. Roditoare sămânță a gâlcevii, zavistia s-a tolănit oblomovian mai ales în spiritul politicienilor. Aflați etern (doar) în campanie electorală, cultivându-și cu osârdie resursele de vitriol lingvistic, pe care le aruncă voluptuos în agora, aceștia au devenit profesioniști ai zavistiei. Prin nenorocită contagiune, alte paliere ale socialului urmează acest trend.
M-am apropiat, mai ales grație unor oameni de aleasă cultură precum Mihail Andrei, Ioan Rotaru și Constantin Călin, de literatura noastră veche, cea făuritoare de limbă și oblojitoare de spirit. Zilele trecute am recitit capodopera lui Miron Costin, „Viiața lumii”. Apoi revenit la „Stihuri împotriva zavistiei” (în vol. „Viiața lumii”, Galați, Editura Porto Franco, 1991, p. 31), această cuceritoare melancolie care, în marginile unui regret, cugetă la cauzele firii omenești, elogiază virtutea respectului / iubirii față de semeni.
Versurile sunt de o tulburătoare actualitate… „Vacul tău n-are pace, zavistnice oame,/ Colțul tău, plin de venin, piiere tot de foame,/ Să muște pre cineva pururea râvnéște,/ În ce chip ar ocărî, pururea păzéște”… Portretul zavistnicului… etern este admirabil realizat: „Bine au scris în Psaltire de tine prorocul:/ «Zavistnicului ieste acesta norocul,/ Gâtlanul lor, mormântul destupat cum cască./ Limbile lorǔ gata tot să ocărască./Să le fii giudeț, Doamne, din gânduri să cază,/ Ocări care facǔ ei pre sine să vază»./ Doao boale întru sine zavistnicul are:/ Una cândǔ petréce rău, a doao, mai mare,/ Cândǔ privéște pre altul că petréce bine”.
Invidia și setea de glorie efemeră îi zdrențuiesc ființarea, i-o otrăvesc: „Numele bun altuia ca o moarte-i vine./ Aceasta niciodată boala nu-i lipséște,/ În tot ceasul cu acéstea viiața-și pedepséște”. Zavistnicul golește de sens Dreptatea, Răul și Binele. Zvârcolirile ființei sale amintesc de infern: „Dar ce gândești să faci? Să pierzi dreptatea?/ Aceasta nu vei putea, bine-n răotatea,/ Sau răul să faci că-i bun, nici aceasta poți face./ Deci așa viața ta nu mai are pace”. Cronicarul propune soluția creștin-umanistă, cu ecouri din filosofia stoică: „De la Dumnezeu nime fără darǔ nu ieste;/ Ce nu mulțămești câtǔ ai, ci tot râvnești/ Inima ta spre altul? Cine toate poate?/ Nu toate are unul, ci cu toți toate:/ Unul una și altul alta bunătate./ Tuturor de Dumnezeu daruri sunt însemnate./ Care truda noastră cu gândul bun priiméște,/ Dumnezeu gândului bun bine-i dăruiéște”. O soluție care ar putea hăitui zavistia din noi.
