De la plus, la minus
Într-o vreme când în satele din România pâinea era o raritate absolută, s-a construit expresia în varianta ei pozitivă şi mutată ca atare în literatură: „Ia grăbeşte, Irino, de fă focul şi pune de mămăligă” (Paul Bujor). Ar fi trebuit să mai treacă ceva vreme pentru ca „a pune să fiarbă apa pentru a face mămăliga” să devină unitate frazeologică cu acte în regulă. Între timp, a invadat proaspătul teritoriu varianta cu minus, poate fiindcă situaţiile negative erau mai dese. Aşa s-a ajuns la „a o pune de mămăligă” „cu lemne verzi şi fără apă” (I.-A. Candrea, Gh. Adamescu), însemnând a se confrunta cu o dificultate, terminată cu o păţanie sau cu o eroare.
De când avem mămăliga?
Nu se cunoaşte când s-a preparat primul aliment de acest fel, dar se ştie când a apărut cuvântul într-o tipăritură: „Manuscrisul [italian-român] din Göttingen” (1770).
Cum se mai numeşte?
După materia primă folosită (făină de porumb, dar şi de mei, hrişcă sau orz), mai poartă numele de coleaşă, terci ori, regional şi învechit, mandră, mălaie sau mălată.
De unde avem cuvântul?
Academia Română nu se hazardează la vreun etimon, dar unii lingvişti ne trimit spre cuvântul mălai (şi acesta cu etimologie necunoscută), iar alţii spre latinescul mamilla, ca formaţie expresivă, diminutivală de la mamma „sân”. În aromână, avem mumalig, de la mamă „terci pentru copii”, după ce în altă vreme acelaşi cuvânt desemna pur şi simplu hrana. La acesta s-a adăugat sufixul compus -uligă (după Giorge Pascu), din -ulă, respectiv -igă, mărturie fiind bulgarul mamuliga.
Doar mămăligă românească?
Nu. Cuvântul se întâlneşte în toate limbile balcanice şi are acelaşi înţeles ca în română: în turcă (mamaliga), albaneză (mamalingë), neogreacă (mamalika), sârbo-croată (mamaljuga), ucraineană, slovacă şi polonă (mamalyga).
Măliga e altceva?
Pare. Prin haplologie (accident fonetic ilustrat de evitarea articulării aceluiaşi sunet sau grup de sunete), s-a ajuns la regionalismul (Muntenia) măligă. Interesant este că DOOM-ul nu-l bagă în seamă, ca abatere regională. Nici ortografii noştri (Al. Graur, Mioara Avram) nu se opresc asupra prescurtatului măligă.
Bogat în derivate
În afară de câteva sufixe recunoscute în mămăligos „om lipsit de energie şi iniţiativă”, mămăliguţă ş.a., există patru derivate pentru a desemna făcăleţul: mămăligător, mămăligău, mămăligar şi mămăligoi.
Inamicul numărul 1 – peştele
Refrenul care face cunoscut adevărul este „Peşte, peşte, mămăliga prăpădeşte!” (Sub acest titlu, Colegiul Economic „Ion Ghica” Bacău a propus un apetisant „Festin cu peşte” chiar de Buna-Vestire, în spaţiul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”.) S-a pus întrebarea dacă nu cumva a doua virgulă este chiar între subiect şi predicat. Da, numai dacă peştele ar fi avut… coadă, adică articol hotărât: „Peştele prăpădeşte mămăliga”. Repetiţia „Peşte, peşte” este o incantaţie/invocaţie, dacă nu un artificiu pentru a-i face rimă lui „prăpădeşte”, într-o exprimare glumeaţă.
Contexte mici, contexte mari
Ne-a reţinut atenţia sintagma „mămăliga ursului”, definită astfel de MDA (2003, 2010): „Figură pe care o fac copiii la scrânciobul cu frânghie, învârtindu-se astfel ca frânghiile să se răsucească şi lăsându-le apoi să se dezrăsucească cu putere”. (Am eliminat virgula de după „răsucească”, prezentă în ambele ediţii ale dicţionarului academic.)
Poet prin excelenţă rural, George Coşbuc ne îmbie cu o imagine vizual-auditivă: „Dar, pe când Guzgan răstoarnă/ Mămăliga din ceaun,/ Din clopotniţă Tăun/ Sun-afurisit din goarnă” (Cetatea Neamţului).
