Interviu cu Livia si Adina Velnic, surori, stewardese la compania Oman Air
Livia si Adina Velnic, surori buhusence care au absolvit cu rezultate grozave Colegiul „Ion Borcea”, profilul matematica-informatica, intensiv informatica, in 2004, respective 2007. Livia a finalizat cursurile facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Adina a absolvit, cu rezultate excelente, ca si sora sa, cursurile facultatii de Studii Economice Europene… Inteligente, cu aptitudini de comunicare de exceptie, frumoase-foc, responsabile, profesioniste, au realizat ca România, tara neprietena a tinerilor, nu le poate oferi decât joburi de duzina. Atunci, indraznete, capabile, au luat drumul strainatatii. A fost sa fie Oman. Livia a fost prima stewardesa a familiei. Apoi, Adina s-a molipsit frumos de… zborul Liviei si a devenit stewardesa la aceeasi companie; ambele, dupa ce-au trecut prin furcile caudine ale unor interviuri/examene/perioade de pregatire foarte dificile, concurenta fiind de poveste… Dialogul cu domnisoarele Adina si Livia este emotionant. Dorul de cei dragi, de tara, inunda totul, uneori… „Evident ca ma gândesc sa vin inapoi in tara mea, sa fiu mai aproape de familia mea”, spune Livia. Cele doua vorbesc de parca ar scrie câte un eseu fermecator. Adina: „Nisipul nu se transforma in zapada si nici palmierii in pomii de Craciun”… „Ce trist poate fi Craciunul cu temperaturi de 20-25 de grade Celsius si numai desert!”
Daca le cunosti, stai cu lacrima in mare cumpana, atunci când le asculti…
– Când traiati in lumea papusilor, ce profesie spuneati ca veti imbratisa?
Livia: In lumea papusilor, perioada cea fara griji, stiam doar ca viata mea va fi una interesanta, speciala. Nicio zi nu insemna pentru mine o singura meserie. Azi vroiam sa fiu profesoara, urmatoarea zi mi se parea formidabil sa fiu detectiv. Dupa ce am terminat liceul, pe profil real, de altfel, i-am zis mamei: „Eu am nevoie in viata de un job care sa nu ma tina in spatele unui birou. Vreau sa cunosc oameni, vreau sa vad locuri.” De aceea am ales jurnalismul… A fost o alegere inteleapta, la vremea aceea, pentru ca mi-a dezvoltat imaginatia, m-a facut mai curajoasa si astfel mi-a fost mai usor sa ajung aici… in Oman, la Oman Air. Intr-o altfel de lume…
Adina: Mi se pare ca a trecut multa vreme de atunci si parca nici nu ma pot imagina ca am fost odata atât de mica! Eram visatoare si mi se parea orice foarte usor realizabil, voiam sa devin cântareata, sa fiu cunoscuta si sa traiesc intr-o continua distractie, dar se pare ca nu prea m-a ajutat vocea si am ales alta cale, aceea de air-hostess! Pot fi cât de cât multumita, caci ma aflu oarecum in centrul atentiei, mai ales atunci când instruiesc pasagerii cum sa foloseasca echipamentele de siguranta de la bord…
– Doua stewardese intr-o familie! Nu e ceva inedit in lumea aceasta speciala?
Livia: Trebuie sa recunosc faptul ca nu mai stiu alte doua surori stewardese, deci cred ca e ceva inedit. Dar cred ca pasiunea pentru calatorii, pentru a cunoaste noi locuri, noi culturi, e o gena a familiei. Nu e usor sa fii mereu pe drum, trebuie chiar sa-ti placa sa faci mereu lucrul asta. Iar noi am descoperit ca mai avem ceva in comun.
Adina: Eu consider ca este ceva putin mai ciudat, mai ales pentru parinti, sa stie ca ambele lor fiice au ales aceeasi meserie si acelasi loc de munca. Eu, insa, ma bucur de reputatia surorii mele, caci ea are un an si jumatate de experienta inaintea mea si pot spune ca mi-a usurat calea in multe. In special, in perioada trainingului, aveam instructorul meu acasa, care putea sa-mi explice toate cunostintele, si pe româneste… Si compania este cam restrânsa; de aceea, cei mai multi din staff ne recunosc mereu ca fiind cele doua surori românce. Se intampla uneori sa ne mai si confunde, dar este ceva normal, caci, pentru cei de aici, toate europencele arata… la fel!
– Cât timp traiti, intr-o luna, in zbor?
Adina: De când am ajuns aici, parca traiesc intr-o alta dimensiune, caci tot timpul sunt confuza… Nu stiu exact ziua din saptamâna, când este weekend si daca mai este… Creierul meu inregistreaza doar ca ne aflam in data „de” si ca la ora exacta trebuie sa ma prezint pentru urmatorul zbor. Imediat se calculeaza orele de somn si orele de relaxare care mai ramân, daca mai ramân. Avem in jur de 7-8 zile libere intregi, pe luna, insa atunci nu-ti doresti altceva decât sa imbratisezi patul si sa iei o pauza de la atât „take off” si „landing”…
Livia: Cred ca mai mult sunt in zbor, decât la sol. Zborurile tin de la 50 de minute, la 8 ore. Sunt zile in care trebuie sa fac zboruri catre doua destinatii si, dupa aproximativ 13-14 ore de când am plecat de acasa, atunci când revin pe pamânt simt in continuare efectele zborului. Iar când sunt acasa, majoritatea prietenilor mei fiind colegi din Oman Air , e ca si cum as fi tot pe zbor…
– Cum se simt parintii, atunci când sunteti in… aer?
Livia: La inceput aveau mai multe emotii, pentru ca le-a fost greu sa prinda incredere in companie, in munca mea, in siguranta pe care mi-o ofera avionul. Era nevoie sa-i anunt in fiecare zi unde plec, la ce ora si când ma intorc, iar la intoarcere, din nou, sa le dau macar un mesaj ca m-am intors cu bine. Dupa doi ani de când fac aceasta meserie, s-au mai relaxat. Asta i-a facut sa inteleaga mai usor faptul ca si sora mea Adina va imbratisa aceeasi meserie.
Adina: S-au obisnuit de acum. Probabil. nici nu vor sa ne mai spuna daca exista acolo, acasa, o oarecare teama. Mama este cea care ne aminteste mereu inainte de a pleca pe zbor ca trebuie sa avem grija de noi si nu rezista sa nu ne compatimeasca putin, mai ales atunci când avem zboruri de noapte. Tata recunoaste ca este inspaimântat, atunci când avem zboruri spre Pakistan, deoarece a vazut multe incidente aviatice in zona aceea si considera a fi putin mai mult periculos sa zbori spre acea destinatie.
– Va intâlniti des, amândoua?
Adina: Nu prea. Uneori la usa: una pleaca, alta vine. Alteori, chiar si la usa avionului, facând parte din echipajele de schimb.
Livia: Sunt perioade când ne revedem dupa trei zile, desi locuim in acelasi apartament. Programul de zboruri poate fi total explicat ca fiind neregulat, astfel ca nu ne este foarte usor sa avem zile intregi de petrecut impreuna. Companiile de aviatie pot primi surori, frati, ca sa sa lucreze in aceeasi companie, insa nu prea se accepta sa fie impreuna pe acelasi zbor. Este o chestiune de siguranta a noastra.
– Povestiti-mi, pe scurt, o intâmplare hazlie din… aer.
Livia: Daca ai un echipaj bun, zborul e mereu hazliu si plin de veselie; nu conteaza cât de lung este zborul si cât de multa munca implica. Un aspect care continua sa ma amuze este comunicarea cu pasagerii de pe zborurile de India. Ei se folosesc mai mult de limbajul corpului si de câteva cuvinte de baza prin care exprima nevoile importante. Spre exemplu, daca am intrebat ce optiune au pentru mâncare – chicken sau vegetarian – am primit raspuns din partea unui cuplu: im chicken, she’s vegetable – sotul raspunzând si aratând apoi catre sotie. Partea amuzanta o ofera mai mult lucrul cu echipajul, din spatele cortinei, ca sa zic asa; insa acestea sunt picanteriile jobului…
Adina: Dupa cum zice si sora mea, zborurile spre India si Bangladesh sunt cele mai hazlii, caci nu ai cum sa nu te amuzi de comunicarea pe care o practici cu pasagerii.Chiar si acele simple gesturi pe care le stii de când esti copil, acesti oameni le practica diferit. Spre exemplu, ii intrebi daca doresc sa manânce sau sa bea ceva si ei isi misca atunci capul in directia opusa in care noi am spune „da”. Tu mergi mai departe si, deodata, auzi cum te striga ca sa-i servesti. Cultura noastra se diferentiaza si prin gesturile corpului. Pot spune ca am parte de mai multe intamplari ciudate, decât hazlii, la bord, mai ales pâna sa ajung sa ma obisnuiesc cu aceasta cultura. Mi s-a intimplat sa am un zbor spre Mecca, locul de rugaciune al musulmanilor, si sa servesc cina, in timp ce toti pasagerii cântau si se rugau; nu prea stiam cum sa reactionez…
– Ati sugera copiilor vostri sa-si aleaga o profesie din lumea aviatiei?
Adina: Sincera sa fiu, nu prea. Le-as sugera sa ramâna „cu picioarele pe pamânt”, insa, bineinteles, depinde ce- o sa-si doreasca si ei sa faca in viata. Pentru mine, acest job reprezinta mai mult o experienta pentru o perioada scurta, caci nu ma pot inchipui si peste 10 ani tot „in aer”. Este interesant sa-ti petreci viata mai mult printre nori, dar sa poti intemeia o familie si sa traiesti dupa acest program nu mi se pare posibil.
Livia: Daca ar fi intrebat-o cineva pe mama despre acest lucru, ar fi spus radical: „Nu!” Cred ca si acum, dupa atât timp, tot mai crede ca ar trebui sa renunt la aceasta meserie. Asa sunt mamele: trebuie sa-si stie mereu copiii cât mai departe de pericole. Cunosc lucrul acesta si stiu si riscurile meseriei mele, insa are multe parti care sunt compatibile cu personalitatea mea. Iar daca as vedea ca si copiii mei au astfel de tendinte, de ce nu? I-as sprijini sa faca exact ce le place mai mult si sa profite de ce li se ofera. Nu mi-as putea inchipui sa fac o munca in care nu ma regasesc si care nu apeleaza la calitatile mele.
– Va gânditi sa reveniti in România?
Adina: România reprezinta un plan B pentru mine, la momentul actual. In cazul in care o sa vreau sa ma astâmpar, o sa revin acasa. Pot sa spun ca mi-ar face mare placere sa fiu acum in tara, in perioada Ramadanului, perioada de post a musulmanilor. Nu am putut sa cred ca acesti oameni pot fi atât de religiosi, iar noi nu trebuie decât sa le urmam regulile, caci traim pe tarâmul lor. Avem ceva de invatat de peste tot, pe unde mergem . Aceasta este partea cea mai frumoasa la acest job: zbori, vezi, cunosti, inveti, te bucuri, povestesti. O sa fiu sigura ca o sa agonisesc un bagaj mare de cunostinte si informatii, inainte de a ma intoarce acasa, caci ma voi intoarce, in forta, chiar…
Livia: M-am gândit la lucrul acesta, pe la inceputul anului, si chiar am facut ceva documentare pe aspectul acesta. Dar nu este un moment propice ca sa revin in tara acum. M-am obisnuit cu un stil de viata, cu o meserie care imi face placere sa o practic si as vrea sa o practic in continuare. Tind sa avansez in acest job si, de aceea, revenirea in tara, deocamdata, nu mi se pare cea mai buna schimbare. Evident ca ma gândesc sa vin inapoi in tara mea, sa fiu mai aproape de familia mea. Nu mi-am propus o data anume, dar mi-am planificat o situatie anume.
– Având in vedere diferentele de dintre cultura/ civilizatia din Oman, din zona in care lucrati, si cultura/ civilizatia din România, cum a fost adaptarea?
Adina: Când am plecat spre Oman, stiam la ce sa ma astept din ceea ce imi spusese sora mea, insa de imaginat era mai greu. Astfel, la zborul de tranzit din Istanbul spre Muscat s-au ivit alt gen de oameni: fete serioase, sobre, imbracaminte cât mai lunga si larga si ceea ce ma marcase a fost faptul ca, pâna si in sala de asteptare, pasagerii de gen feminin erau separati de cei de gen masculin!Am aterizat pe acest tarâm, iar când sa ies din avion m-a izbit o caldura de am crezut ca ma aflu undeva in partea cu motorul avionului. Prima locuinta s-a aflat lânga o moschee, care avea grija sa-mi dea trezirea in fiecare zi la ora 5 dimineata, deoarece era momentul rugaciunii. Interesant era atunci când ieseam in Mall. Era o liniste patrunzatoare, caci aici greu e sa auzi in locuri publice muzica si, bineânteles, la orele fixe se oprea totul, caci din nou era momentul rugaciunii la care se mai adauga si un fum dens de la tamâia pe care o ard ei mai mereu. Nu am avut incotro, a trebuit sa joc dupa regulile lor. Inca e ciudat sa iesi pe strada si sa vezi ca toata lumea te priveste de parca ai fi facut ceva gresit. Faptul, de plda, ca o femeie este singura afara este ceva mai mult decât anormal. România este o tara in care te poti bucura de viata si iti ofera multe, insa Omanul este destul de restrictiv in ce ceea ce priveste socializarea si distractia.
Livia: Cred ca prima luna in Oman a fost una din cele mai grele perioade din viata mea. Am venit pe la mijlocului perioadei de post a Ramadanului, când se resimte maximul strictetii dintr-o tara araba. M-am gasit printre necunoscuti, a caror limba nu o inteleg defel, intr-o cladire in plin desert, cu temperaturi pe care nu le mai simtisem niciodata. Libertatea a luat brusc o alta forma pentru mine: decenta in imbracaminte, abtinerea de la a bea sau a mânca in public, totul inchis in timpul zilei, adio restaurante si cafenele! Auzisem diverse lucruri despre viata la arabi, dar când am simtit-o pe pielea mea a fost cu totul diferit. M-am obisnuit prea greu. De fapt, nu cred ca m-am obisnuit, ci doar a trebuit sa ma adaptez. Intre timp, am gasit diverse solutii de evadare: zborurile si sederile in alte tari ma ajuta. In plus, planific, o data la doua luni, mici escapade in afara Omanului. A devenit bine in timp!- La marile sarbatori (aniversari de familie, Paste, Craciun, An Nou) nu simtiti nevoia de a „ evada”, de a „deturna” un avion, in vis, pentru a veni lânga parinti, lânga cei dragi de aici?
Livia: Ce trist poate fi Craciunul cu temperaturi de 20-25 de grade Celsius si numai desert! Din pacate, nu am reusit, de când am plecat de acasa, sa petrec sarbatorile crestinesti alaturi de parinti, asa cum am facut toata viata pâna acum. Dar am incercat, pe cât posibil, sa mentin spiritul lor, petrecându-le alaturi de româncele colege, care intre timp mi-au devenit prietene. Dar tin, si sper, ca anul urmator sa prind primul zbor catre tara, sa fiu cu ai mei. Mi-e dor de traditionalele sarbatori cu familia! Adina: Anul trecut, de Craciun, am inceput sa zbor. 25decembrie si 30 de grade, imi rodeam unghiile de emotie, caci primeam de la Mos Craciun primele zboruri de proba. Uitasem de ce se intampla acasa. Imi propusesem sa nu ma gândesc la asta, caci stiam ca ma podideau lacrimile. Oricum nu ma ajuta locul, caci nu-mi dadeam seama ca era Craciunul. Nisipul nu se transforma in zapada si nici palmierii in pomii de Craciun… Iar pe 31 decembrie am avut un zbor de noapte, undeva prin Araba Saudita, si n-aveam cum sa desfac sampania, pentru ca oricum nu avem bar cu bauturi alcoolice spre aceasta destinatie. Este trist, dar mi-am promis ca s-a intâmplat doar intr-un singur an, pentru ca nu am avut incotro…
– Cât la suta din ceea ce ati invatat in scoala româneasca este inutil?
Adina: In aceasta meserie, pot zice ca m-au ajutat mai mult cunostintele de baza de la geografie. Insa scoala româneasca te formeaza ca om. Poate nu-ti ofera cunostintele cele mai complexe, dar iti poate intipari un simt al muncii si al responsabilitatii. Ceea ce este de apreciat la noi in tara este faptul ca se studiaza multe limbi straine care-ti deschid multe cai.
Livia: Nu ma numar printre copiii carora nu le-a placut scoala. Dimpotriva! Insa meseria pe care am ales-o nu-mi solicita prea mult studiile din scoala. Procentual, as vorbi de un 40. Doar facultatea mi-a dezvoltat mai mult calitati de care ma folosesc acum. Din pacate sau din fericire, jobul acesta are o scoala separata de aviatie, la care nu ai nevoie de prea multe diplome, ci de oameni deosebiti. Nu este o meserie greu de practicat, insa este obositoare. Organismul se obisnuieste greu, de aceea, la inceput, am avut unele probleme de sanatate, pâna m-am adaptat stilului de munca si programului.
Ion Fercu
