Interviu cu Viorel Savin, dramaturg, poet si romancier
– Un cunoscut poet bacauan îmi spunea în interviul pe care i l-am luat cu doi ani în urma, ca el toata viata s-a ocupat cu gânditul. Viorel Savin cu ce s-a ocupat în cei 71 de ani, împliniti chiar zilele acestea? La multi ani, maestre!
– Unii sunt norocosi. Eu m-am ocupat cu trairea, cu traitul, adica cu… supravietuirea.
– Nu-i prea putin, mai ales ca te stiu un luptator?
– Nu, caci si eu fac si am facut parte dintr-un mecanism social. Viata noastra, extrem de complexa, m-a obligat sa ma adaptez lui, mecanismului, asta însemnând renuntari, câstiguri – mici sau mari, satisfactii si, nu de putine ori, îndurerari. Despre îndurerari si dureri vom mai vorbi, aici este vorba de comportamentul unor contemporani de-ai nostri, ai mei, ai tai. Pe scurt, m-am ocupat cu trait supravietuirea, ceea ce mi se pare ca a fost admirabil.
– Ca sa ramânem în acelasi registru – suntem ca la teatru – publicistul Vasile Pruteanu se întreba într-un articol: unde si de ce a disparut Viorel Savin din viata publica? Îl vezi foarte rar la diferite acte culturale, des în librarii si biblioteci. Este sau nu un “caz Savin” în literatura bacauana, în comunitatea locala? El are si raspunsuri, însa eu vreau raspunsul de la tine.
– Raspunsul cred ca este inclus în întrebarea anterioara. Apar tot mai multe titluri de carti în librarii, volume semnate de mine. La un moment dat, am ajuns la concluzia ca functiile sociale sunt goale de continut. Eu eram presedintele Filialei Bacau a Uniunii Scriitorilor, mi-am dat demisia, multi s-au întrebat de ce, altii au inventat tot felul de minuni în legatura cu gestul meu, neîntelegând ca un om poate renunta la o functie extrem de onorabila. Am renuntat ca sa ma duc acasa, adica aici la Luncani, linistit, pentru a scrie cartea aceasta care se cheama IMPOSTORUL. Arta înfrângerii de sine. Titlul spune multe; si despre mine, si despre contemporanii mei. Are 699 de pagini, si ti-o daruiesc cu mare drag.
– Vorbeste-mi de Luncani… Îmi spuneai la telefon ca aici sunt oameni gospodari, au chiar si placuta de identificare la intrare în sat.
– Este un mediu absolut senzational, oamenii sunt curati la suflet…
– Este Martisorul tau…
– E, e! Aici am gasit oameni harnici, ma înteleg foarte bine cu ei. Zic “am gasit”, fiindca eu sunt maritat aici. Sotia a mostenit de la parinti acest loc, în care am încercat sa ne facem o gospodarie – am construit casutele pe care le vezi, am o vie pe care o îngrijesc, am un vin foarte bun, pe care vad ca nu vrei sa-l gusti, un solar… Este multa liniste si evadez rar din acest loc. Pastrez, însa, legatura cu exteriorul prin telefon, internet, corespondenta… Iata, mai vin pe la mine prieteni…!
– Sunt 10 ani de când esti la Luncani, 10 ani foarte productivi pentru tine din punct de vedere literar.
– Da! Sunt multumit, caci pot sa ma relaxez atunci cînd mi se întâmpla sa ma supar pe nemerniciile existentiei, amintindu-mi ce mi-a spus un prieten: “nici nu visai sa faci atât de mult, într-un timp atât de scurt”!
– Nu o sa vorbim de întreaga ta opera, nici nu mi-am propus, nici nu ar fi timp, însa am sa fac câteva referiri la subiectele, la personajele din unele piese de teatru, din unele romane. Omul, spune vietasu Daniil din piesa “Doamne, fa ca Schnauzer sa câstige”, piesa de mare succes, tradusa în mai multe limbi, jucata în Bacau dar si la Viena, de exemplu, omul, deci, este un bun conducator de durere, viata este o închisoare si moartea un exil. Spuneai ca despre durere vom mai vorbi.
– Foarte adevarat. Mircea Ghitulescu, Dumnezeu sa-l odihneasca!, omul care mi-a citit toate piesele mele, dar absolut toate, iar în Istoria Literaturii Române, la capitolul Dramaturgie îmi rezerva vreo 10 pagini, spunea: ca un paradox, piesele lui Viorel Savin nu seamna una cu cealalta. Multi s-au întrebat cum este posibil, îti trebuie un talent extraordinar de a disimula, de a te disimula, de a te transforma, de a nu fi tu. Explicatie: la mine, fiecare piesa de teatru, fiecare roman etc. iau forma adevarului pe care vreau sa-l transmit. Si atunci când spun în acea piesa de care ai pomenit, ca omul este un bun conducator de durere, adevarul meu despre durerea oamenilor a luat forma monologului, a monodramei.
– Le-ai facut pe toate înainte si dupa Revolutie: profesor la tara, director de camine culturale, director de teatru, de biblioteca judeteana, presedinte al Filialei Bacau a USR, muzeograf, vicepresedinte al CPUN, gazetar, facator de ziare, însa în acesti 50 de ani ai ramas fidel literaturii, teatrului, poeziei, prozei. În care domeniu te-ai simtit mai bine, mai confortabil, care au fost satisfactiile, deoarece, constat, critica nu prea te-a tinut în brate.
– Da si nu. Eu am în jur de 160 de cronici favorabile despre lucrarile mele, – singurele doua cronici defavorabile sunt – surpriza! – scrise de doi bacauani. Nu este important. Este adevarat ca nu am fost tinut în brate, De ce? Pentru ca eu, aparent, nu fac parte din nicio “generatie literara”. Din perspectiva multor superficiali sunt un fel de extraterestru. De ce ? Fiindca am fost si sunt un fel de lup singuratic ! Nimeni nu m-a încadrat nici în generatia 60, nici 70, nici 80, desi, iata: un prieten foarte bun, poet imporant – Gheorghe Izbasescu -, putin mai în vârsta ca mine, face parte cu brio din… “generatia 80”!? Multi dintre cei “fisati” într-o generatie, sau într-o “gasca literara”, iarta-mi expresia, se mira ca mie, un singuratic incomod si slobod la gura, mi s-au înscenat 26 de spectacole de teatru atât pe scene importante din tara (Bucuresti, Iasi, Constanta, Bacau etc.), cât si la Radio sau la TV! Curg întrebarile, curg, dare eu nu am intrat si nu intru în complicitate cu nimeni!
– Daca tot suntem la acest capitol, tu ai avut un proces, devenit celebru în lumea literara, a fost unul de calomnie, intentat de tine unui gazetar, care te-a acuzat de plagiat. Cum s-a mai terminat?
– Simplu: l-am câtigat! Vezi, viata: discutia despre plagiat – subliniez aceasta, pentru ca lumea sa înteleaga! -, a fost determinata de niste prieteni bacauani pe care i-am pierdut fiindca… le-am facut mult bine. În esenta: un batrân din Constanta scrisese o piesa de teatru intitulata “Ginere de milioane”, care s-a jucat la Deva, în 1986. Piesa mea “Ginere de import” se juca deja, de patru ani, pe scena teatrului “Fantasio”. Un ziarist plecat de aici, din Bacau, instigat de câtiva “prieteni” binevoitori, l-a convins pe bietul om care avea în jur de 75-80 de ani, ca eu i-am plagiat opera!? Dar fragmente din piesa mea fusesera publicate în Ateneu în 1980 si în 1984, în 1985 am luat medalia de aur pe tara cu ea, iar în anul 1985 s-a jucat la Slanic Moldova! Piesa bietului batrân i se jucase abia în 1986!? Deci, logic: cine pe cine a plagiat? Am reiterat aceasta demonstratie pentru a nu-i ramâne cititorului niscaiva suspiciuni. Imi pare rau, insa vinovatii au trebuit sa plateasca.
– De la primul tau premiu, din 1962, pentru schita Sticla, pâna la Premiul OPERA OMNIA, din 2006, au trecut 50 de ani. Cum privesti, cum apreciezi premiile, diplomele? Ca pe o recunoastere a operei sau…
– De curând am luat si Premiul de Excelenta “Liviu Rebreanu” pentru proza, la Braila. Asociatia Internationala “Diallog” a premiat pe actorul Dorel Visan de la Cluj, pe Eusebiu Stefanescu de la Bucuresti si pe… pe Viorel Savin de la Luncani! Este un premiu important, acordat pentru romanul IMPOSTORUL. M-ai întrebat ce reprezinta premiile pentru un scriitor. Bani nu prea se dau, însa pentru vanitosi înseamna ceva: soacrele cad în extaz, vecinii au subiect de discutii, dar nu înseamna mare lucru pentru devenirea ta profesionala, autentica. Devenirea vine, daca îmi permiti sa ma exprim asa, numai atunci când stai în biblioteca, citesti, fisezi, conexezi toate cele aflate si… dai drumul la o propunere literara cu totul noua! În felul acesta vad eu devenirea operei. Premiile, da, sunt tusante. Este frumos sa fii premiat, dar în conditiile în care premiile se acorda/dau în functie de importanta c iracilor ce te înconjoara…!? La Braila m-au bucurat aplauzele publicului. Uitasem starea aceea care te cuprinde când se sting reflectoarele si urmeaza aplauzele… Acum nu stiu daca este vanitate sau altceva. Sunt si eu om, am o vârsta si mi se pare ca stiu din ce în ce mai putine…
– Faci apel des la vârsta ta. De ce?
– Am devenit constient. Ma mai uit prin albume, pe fotografii… Pe vremuri aveam grija sa arat bine, sa mi se vada muschii, eram mândru ca eram unul dintre cei mai puternici la skandenberg, am facut box… Dupa ce m-am casatorit, dupa ce au aparut copiii, lumea a capatat alta dimensiune: am început sa fiu mai prudent, mai prudent si cu cei care stateau cu ochiul pe mine, am început sa fiu mai întelept chiar si cu cei din jur. De o vreme constat un lucru: pe dinauntru ramâi la fel de tânar ca la 18-20 de ani; ai idei, traiesti intens fiecare moment al vietii, cu o intensitate colosala, însa când revii în trupul tau îti dai seama ca nu mai esti la acea vârsta de aur. Poate este trist, dar poate ca am zis bine acolo, în piesa aceea, ca “moartea este un exil”. Moartea este o încoronare a vietii. Vârsta îmi impune aceasta… întelepciune.
– Batrâna si hotul te-a facut celebru si bogat.
– Recunosc ca da…
– …iar ultimul roman, Impostorul, îti rotunjeste creatia. De la analize psihologice, de la comedia vietii umane, toate legate cu funia nesfârsita a suferintei umane (cu toate ca funia, în creatia noastra populara înseamna viata), pâna la psihanaliza si tragedie ai desoperit unde si în ce sta drama individului si a umanitatii?
– Ma flatezi. Dar sa încerc sa raspund la întrebare, cât mai aproape de felul meu de a gândi : drama individului consta în faptul ca nu reuseste sa se identifice. Individul nu reuseste sa se cunoasca si sa cunoasca ca este obligat sa fie fericit. Fericit pentru el, pentru cei de alaturi, pentru vecini. Fericirea începe din momentul acceptarii ca esti cel care esti! Taranul accepta ca este taran, si de acolo începe sa-si construiasca fericirea; intelectualul la fel. Din nefericire, prea multi îsi considera fericirea în functie de multimea banilor pe care îi poseda, a marcilor de masini pe care le folosesc sau a partenerilor de o clipa! Fericirea, din punctul meu de vedere, înseamna acceptarea a ceea ce ai la un moment dat, dar si bucuria de te bucura si mâine de ceea ce ai!
– Dupa 1990 ai intrat în presa, ai înfiintat ziare, reviste, ai scris editoriale, aceasta experienta acele productii au facut parte din cartea “Acorduri pentru urechi surde. Din însemnarile unui naiv”. Sa înteleg ca naivitatea te-a salvat sau este doar o figura de stil?
– Nebunie. Da, este doar o figura de stil. O buna parte din Acorduri pentru urechi surde sunt scrise datorita domnului Constantin Calin care m-a invitat sa tin o rubrica saptamânala în “Monitorul”. Articolele cerute de Domnia Sa sunt în aceasta carte, si eu trebuia sa fac un gest public de reverenta în fata domniei sale… Regret ca nu am facut-o atunci. O fac acum! Cartea a fost foarte bine primita.
– Am vazut ca te-ai îngrijit de posteritatea ta. ti-e teama, frica de ceea ce urmeaza dupa plecarea ta?
– Nu, e o chestiune de contabilitate literara. Pornind de la îndemnul, pe care îl repet acum public, ca ar trebui ca toate interviurile tale, unele minunate, sa le strângi într-un volum, în mai multe volume, pentru ca nu le scoti pentru tine, pentru mândria ta, ci pentru folosul cititorilor – fiind deci “cutreierat” de acest îndemn, mi-am adunat toate piesele, mi le-am pus în mai multe volume, gândindu-ma ca nu vor avea altii timp sa faca acest lucru. Publicul, critica le-au luat ca atare, le-au comentat. Acum sunt în biblioteci, în librarii.
– La Revolutie erai pe baricade, ai fost ales vicepresedinte al CPUN, de ce ai abandonat politica? Colegii tai de atunci, colegi de breasla s-au înfipt, au fost alesi parlamentari.
– Eu am condus, nu de iure, ci de fapt, judetul, în perioada imediat urmatoare de dupa Revolutie. Am stat acolo si am monitorizat acel vid de putere. Am încercat sa tin un echilibru, si am reusit. Cu mândrie uriasa îmi amintesc, si faptul se cunoaste!, eu am oprit minerii de la Comanesti sa plece la Bucuresti în acel iunie de trista amintire. Nu vreau sa dau nume, însa am primit telefon de la Bucuresti sa-i trimit, însa m-am opus. A fost o perioada foarte grea, insa au început dupa aceea sa se catere pe umerii mei tot felul de indivizi. Am vazut ce se întâmpla, am descoperit mizeria interioara a unora dintre apropiatii mei de atunci, am vrut sa fac lumina, ordine, însa rezistenta a fost foarte mare. În aceasta situatie am plecat. Le-am spus: fratilor, eu nu ma mânjesc. Mi s-a oferit un apartament cu scara interioara la Tic-Tac, mi s-a înmânat repartitia scrisa, dar am refuzat, le-am spus colegilor ca eu nu am facut revolutie pentru casa. Am plecat. Au venit dupa mine, ca sa-si valideze demersul lor, pentru a-mi oferi Certificat de revolutionar. L-am refuzat, în conditiile în care, în Bacau, nu s-a tras un glont! stiu ca-mi fac rau acum, spunând toate acestea, însa sunt multi care au certificat de revolutionar, fara sa fi facut ceva. Natura umana este absolut mizerabila. Dar eu ma amagesc aici, la Luncani, ca oamenii sunt minunati, cu toate ca sunt “foarte buni conducatori de durere”.
– Ei, si acum, trebuie sa te întreb, face parte din protocol: la ce lucrezi?
– Lucrez la un scenariu cinematografic dupa romanul meu Impostorul. Arta înfrângerii de sine. Sunt coautor împreuna cu marele regizor Alexa Visarion, care mi-a cerut sa accept sa faca un film dupa carte, si cu scenaristul Ioan Antoci, câstigator al unui premiu la Cannes. Sper sa termin într-o saptamâna; lucrez dialogurile si, apoi, ma voi întoarce la romanul meu, la care lucrez. Un roman despre ce se întâmpla acum.
– Dar si Impostorul este un roman de actualitate. Spune-mi de unde a plecat ideea, tema principala?
– De la faptul ca fiecare dintre noi este mai mult sau mai putin ipocrit, nu vad cine ar avea curajul sa nege aceasta realitate! si eu sunt, si tu esti, si ceilalti din jurul nostru sunt, însa toti, pentru supravietuire sau pentru profit, într-o epoca data, ne adaptam ipocriziile sub forma imposturii. În situatia asta, de exemplu, un activist de partid nu este neaparat vinovat, un ofiter de la MAI nu este vinovat, el, ei au trebuit sa-si adapteze ipocrizia lor în impostura, pentru ca a trebuit sa supravietuiasca: avea familie si… nu putea ajunge, sa zicem, profesor universitar. Nu-i convenea nici sa ramâna la sapa. Astfel, a devenit într-un fel impostor. Eu însumi m-am considerat si ma consider impostor într-o anumita perioada, pentru ca, fiind director de casa de cultura si presedinte al Consiliului de cultura la nivel de oras, este vorba de Slanic Moldova, niciodata nu am spus ceva împotriva politicii partidului, deoarece îmi puneam în pericol familia, însa… mi-am permis sa nu scriu un rând, în sprijinul acelei politici! Apoi, tovarasii au descoperit ca sotia mea nu era membra de partid si mi-au spus ca trebuie sa se înscrie în partid. Mi-a cazut cerul în cap. I-am spus sotiei ca nu mai putem sta în Slanic: socrul meu facuse sase ani de Canal, iar daca ar fi descoperit acest lucru, era jale. Dupa aceea, eu am fost impostor, recunosc, pentru ca nu am declarat niciodata ca fratele tatalui meu a facut si el canal, a facut patru ani de Canal: profersorul Victor Savin. De ce am facut asta? Pentru supravietuire! Cartea asta am scris-o, îndraznesc sa spun, cu întelepciunea la care am ajuns, în ideea nu de a desparti oamenii, ci de a-i împaca. Pentru a demonstra ca am fost cu adevarat un impostor, în sensul pozitiv al conceptului, este faptul ca Securitatea mi-a facut dosar, m-a urmarit, dovada este dosarul pe care vreau sa ti-l arat. Sunt lucruri interesante acolo, mizerii scrise de oameni pe care ii stiu, ii vad, sunt vii. Am vrut sa public acel dosar, insa m-am razgândit.
– Aproape toate personajele tale sunt fiinte chinuite de remuscari, de renuntari, cu o gândire foarte complexa, “impostori”, reflexivi, însa creatorul lor Viorel Savin este în viata civila un om optimist, deschis…
– Un om normal.
– Un om normal, da!
– Ce ai vrea sa spui în final. Eu mi-am terminat întrebarile, cu toate ca as mai sta cu tine înca multe ore.
– De ce nu stai?… Ce sa spun altceva prietenilor mei, vecinului, decât ca sunt obligati sa fie fericiti? Pentru a fi, trebuie sa accepte ca sunt… ceea ce sunt.
