24 decembrie 2024

„40 de ani am tezaurizat informatii despre Darmanesti”

Interviu cu Vasile Alexa, profesor de istorie, autor a 15 volume din monografia orasului Darmanesti.

– Domnule profesor, ma bucur ca va revad, ultimele noastre intalniri dateaza din anii 70-80, de care imi amintesc cu placere. Ce a mai facut profesorul meu de istorie si economie din timpul liceului in ultimii ani?
– Din miile de elevi pe care i-am avut, imi amintesc ca aveai o predilectie pentru economie, erai printre putinii elevi pe care ma bazam la lectiile de dezbateri, mai ales in domeniul economiei agrare. Nascut si crescut la tara, dupa cum imi spuneai, au lasat amprente asupra modului de gandire, dar si disponibilitatea spre dialog. Anii au trecut si m-am bucurat sa aflu ca ai reusit in domeniul spre care te indreptai inca de pe atunci. Citesc cu interes comentariile semnate de tine in ziarul DESTEPTAREA la care sunt abonat de multi ani. Felicitari. Ce-am mai facut? In primul rand am iesit la pensie si m-am apucat de scris, asa cum ii sta bine unui fost profesor de istorie. Sunt acum la volumul 11 din proiectul meu de 15 vo­lume despre istoria, geografia, economia, oamenii si rosturile lor in locurile unde si eu m-am nascut, am crescut si traiesc, adica la Darmanesti. M-am gandit ca, daca tot am „pile” la ziar sa incercam sa facem cunoscuta munca mea, dar mai ales frumusetea acestor locuri minunate despre care scriu eu – DEPRESIUNEA D|RM|NESTI.

Monografii de suflet



– Cum v-a venit ideea si cu cine ati colaborat la realizarea acestei impresionante monografii?
– Adun material, informatii despre Darmanesti si darmanesteni de peste 40 de ani, din anii ‘70. Am inceput documentarea pe teren, prin arhivele institutiilor si unitatilor economice din oras, de la Ocolul silvic, semnate de seful ocolului si tehnicianul Ungureanu, de la scoli, biserici, din istoria rafinariei semnata de ing. Vasile Lungu si subing. Sandu Boatca. Altele le-am preluat de la invatatorul Gheorghe Gospei sau profesorul Mihai Buzatu. Am adunat docu­mente, marturii de ma ingropam in ele. Abia in anul 2000 m-am apucat serios de treaba, dupa ce am consultat si arhivele din Bacau, ale episcopiilor din Roman, Arhivele Nationale Iasi, Bibli­oteca Centrala „Mihai Eminescu” Iasi, Biblioteca Judeteana Bacau si altele. Dupa ultima mea documentare la Arhivele Statului din Bacau, de unde am adunat foarte mult material, m-am hotarat sa scriu, deoarece mi-am zis ca nu voi reusi niciodata sa am toate informatiile. Mai bine scriu si ma documentez pe parcurs. Acum suntem in 2011 si, iata, am tiparit 11 volume din „Monografii darmanestene”, cu scopul de a salva de la uitare locurile, oamenii si faptele lor. Lucrez acum la volumul 12, am pregatit materialul pentru urmatorul volum si voi incheia, in anul viitor daca voi fi sanatos, cu volumul 15. Acesta este proiectul meu, care s-a tot imbunatatit an de an.
– Pentru cititorii nostri, care sunt domeniile, subiectele volumelor publicate pana acum?
– Am inceput cu… inceputul, despre satul meu: „Poiana Uzului”, satul de sub lac (la lansarea caruia ai participat si tu), volumul II „Carbune si minerit la Darmanesti”, urmeaza “Darmnestenii” – un volum despre populatie, despre performantele darmanestenilor. Am scris intai despre eroi, apoi aviatori, inva­tatori, profesori, medici, preoti, ingineri, doctori in stiinte. Interesant, cand am deschis rubrica cu doctori (doctori in stiinte, nu medici) sotia mi-a spus ca nu voi avea mare lucru de consemnat, insa realitatea m-a obligat sa consemnez peste 35 de darmanesteni cu titlul de doctorand si doctor in stiinte. Urmeaza „Scolile”, „Padurile”, “Cultura si aseza­mintele culturale”, vol. VII „Darmanesti in date si imagini”, vol. VIII „Petrolul”, IX „Bisericile”, vol. X “Comert, cooperatie si turism”, vol. XI „Lapos si Darmaneasca”, vol. XII „Plopu si Pagubeni”, XIII v-a fi „Darmanesti – vatra satului, vol. XIV „Agricultura la Darmanesti”, iar ultimul „Cartea din carti se naste” in care vreau sa multumesc tuturor celor care au scris despre Darmanesti (si nu sunt putini), eu am identificat peste 40 de nume. O sa completez lista in volumul XV, dar si cu recomandarile mele, daca imi pot permite asa ceva, cu ce n-am reusit eu sa fac si consider ca ar putea fi continuat de urmasii mei.

Drama poenarilor

– Am vazut ca alaturi de dumneavoastra, aproape toate volumele sunt semnate si de inv. Liliana Creanga si Viorica Alexa.
– Viorica este nora mea, iar Liliana este sora ei geamana. Ele acum sunt profesoare si au desfasurat o sarguincioasa, chinuitoare munca de documentare, de scormonire prin arhive, m-au ajutat la sistermatizarea materialului, la redactare, la care trebuie sa-i mentionez si pe nepotul meu Radu Alexa, cel care a tehnoredactat toate volumele, dar si pe Ariton Danut si Mirela, Hantelman Valentin, preot Ghinet Sebastian si Carmen, Chivoiu Stefania si Stefan Adrian, Amariei Lidia, Iulia si Elena, preot Mihai Padureanu si Cristina. Niciodata n-am sa le pot multumi indeajuns pentru cat m-au ajutat benevol, fara vreo re­compensa baneasca. La fel de mult m-a ajutat si sotia mea prof. Iuliana Alexa la corectat.
– Domnule profesor, in adolescenta am avut ocazia sa vad, sa traiesc un moment important, de un dramatism ce nu poate fi descris, este vorba de turnarea primei cupe de beton la barajul de la Poiana Uzului. Dincolo de spectaculosul acelei intreprinderi, in spatele ei se consumau drame si tragedii. Stiu ca si parintii dumnea­voastra au trait acea drama. Ce s-a intamplat atunci?
– S-a construit comunismul. In tara au fost ridicate atunci aproape 200 de baraje, unul a fost cel de la Poiana Uzului, primul baraj construit din anrocamente, in spatele caruia s-a format un lac ce se intinde pe o lungime de 10 kilometri cu un volum de 90.000.000 m cubi de apa, iar odata cu ridicarea apei intreg satul Poiana ar fi fost inghitit de ape. Drama poenarilor s-a consumat in 1969, un an ploios. Toti locuitorii au trebuit sa se mute, peste 600 de familii, masa, casa, animale, morti, acareturi. Li s-a dat un teren in Boistea-Dumbrava, la o distanta de 10 kilometri, unde au trebuit sa-si construiasca alte case, graj­duri. Va dati seama cum au ajuns toate lucrurile la noua destinatie, care cum si ce a apucat. Mutarea s-a facut rapid, prea repede. Au primit materiale de constructii gratuit, altele le-au platit. Bise­rica, scoala si cimitirul le-au mutat primaria si intreprinderea care construia barajul. Pentru pamantul de sub ape au primit compensatii banesti si in natura, pe alte amplasamente, insa suferinta, despartirea de locurile natale, amintirile nu le-a putut plati nimeni. Cativa nu au rezistat, fapt consemnat in noul cimitir.

Experimente unice in tara

– Fiindca a venit vorba despre scoli, imi spuneati ca la Scoala 2 din Boistea s-a derulat un experiment, unic in judet. Despre ce era vorba?
– La clasele II-III-IV se preda cu profesori, iar la doua-trei luni se dadea o tema de control cu elevii din cele trei clase experimentale si clasa martor. S-a constatat ca elevii din clasele cu profesori erau net superiori celorlalti, apoi testul a fost dat tuturor copiilor din comuna, astfel a crescut cu mult nivelul de pregatire scolara in localitate. Interesant este ca rezultatul experimentului a ajuns la minister, la CC, si ni s-a spus ca este prea scump, dar poate ramane in conservare pentru timpuri mai bune. A urmat apoi un experiment de la Scoala 1, de la liceu, propus de mine. De data aceasta a fost un proiect unic pe aara: predarea pe cabinete si laboratoare, 40 in total. La fiecare disciplina elevii mergeau in laboratorul specific, care era dotat cu tot ce trebuia pentru un inva­tamant de calitate. Proiectul si rezultatele au ajuns la ministrul invata-
mantului, la Mircea Malita, un om extraordinar. Parerea mea este ca Romania a avut la invatamant doi ministri mari, Spiru Haret si Mircea Malita. L-a interesat sistemul, faptul ca invatamantul teoretic era dublat si de unul practic, ceea ce era o noutate atunci. Proiectul a functionat mai multi ani, l-ai prins si tu, rezultatele au ajuns si la Ceausescu si el a intrebat cat costa, iar prof. M. Malita i-a spus ca nu costa nimic bugetul, experimentul se deruleaza cu banii scolii, ai comunitatii (era atunci un primar bun, gospodar, deschis la minte, Simion Astanoaie). Imi place experimentul, ar fi zis Ceausescu, insa la doi ani Malita a fost schimbat, in 1980 a trebuit sa fiu schimbat si eu, implinisem 20 de ani de directorat (eu am fost 30 de ani director, dar cu intrerupere) si incet-incet experimentul a decazut, laboratoarele nu au mai fost dotate cu aparatura noua, profesorii nu au mai fost stimulati, astfel ca dupa 2000 s-au desfiintat.
– Ati fost cadru didactic 35 de ani. Au trecut prin mainile dumneavoastra mii de scolari. Ati fost invatator la Goioasa, militar, apoi profesor dupa Universitatea de la Iasi – Istorie – Filozofie. Suntem in 2011, ce se intampla cu scoala romaneasca?
– Nimic deosebit, dar previzibil, daca il analizam si il plasam in contextul actual. Toti dau vina pe elevi, profesori, parinti, pe patrunderea unor influente externe, altii aduc in discutie problema banilor. Eu cred ca numai sistemul social este vinovat. Nu mai exista moti­vatie, cointeresarea scolarului pentru carte si a profesorilor pentru activitatea didactica. Acestia sunt cei doi factori care concureaza decisiv la mersul scolii. Nu mai exista spiritul de motivare, de intrecere, nu mai sunt acele examene de trecere de la un ciclu la altul, premierea, stimularea. Scolarul, cand termina scoala profesionala, tehnica, superioara primea si o repartitie, stia pentru ce invata si munceste. Acum nu mai primesc nimic. Nu au unde lucra, sunt izolati si exclusi de la viata sociala si profesionala si se razbuna pe scoala, pe profesori, pe familie: „la ce sa invat daca nu-mi foloseste la nimic” spune elevul exagerand. Absolvirea scolii aducea bucurii, satisfactii, acum aduce doar promisiuni.
– Totusi, profesorul, invatatorul au, in opinia mea, un rol determinant. Eu cred, am incredere in profesor, in invatator. Si acum, dupa multi ani, il venerez pe dascalul meu de inceput, pe multi dintre profesorii mei. Ei m-au facut om.
– Nu. S-au schimbat timpurile, vremurile, conceptiile. Ti-am spus cum ar putea avea loc schimbarea. Noi, cand eram copii munceam, invatam. Tata a lucrat la padure, agricultor, crescator de animale, mama a fost casnica, a crescut cinci copii, doi baieti si trei fete. Am lucrat de mici pentru a trai, pentru a face un ban sa mergem la scoala, tata era concentrat, am ramas cu doi boi cat tancurile si facand carausie a trebuit sa ma descurc. Gasiti intr-un volum aflat in lucru povestea lui Poenaru in drumul lui de la Poiana din Darmanesti la Scoala Normala din Bacau intre cele doua razboaie mondiale. Poenaru fiind eu. Acum fac 81 de ani pe 21 noiembrie si vreau sa termin ce am inceput. Sorin, baiatul meu, este inginer geolog, lucreaza la o societate privata de pros­pectiuni, merge prin toata tara, acum este pe la Alba Iulia, 20 de zile pe santier, de la ora sase la 20, cu 10 zile libere. Nu-i usor, insa a facut si face ce-i place, a muncit si isi vede eforturile implinite.

Romania a fost jefuita de 400 milioane tone de aur

– Cand ati pus ultima nota in catalog?
– In anul 1994. Atunci am iesit la pensie, la 64 de ani. Am intrerupt total legatura cu scoala si m-am apucat serios de monografii. Lumea era parca alta, s-a polarizat extrem in bogati si saraci, pentru omul de rand, de mijloc, vechiul sistem, imbunatatit, era mult mai bun, indiferent cum se chema. Ce s-a intamplat dupa 1990 nu pot sa inteleg, eu nu-i spun revolutie, dupa parerea mea, in decembrie 1989 a fost o restauratie a capitalismului, a neocapitalismului. In oranduirile feudale si capitaliste, unde bogatii au acces la avere, la antrepriza, ei isi opresc pentru ei suficient de mult si doar ce le scapa printre degete predau statului, de aceea capitalismul stagneaza.
– Domnule profesor, SUA, Germania, Japonia, Franta, Anglia sunt cu 50-100 de ani inaintea noastra.
– Da, sunt inainte, insa sunt bogati deoarece au furat, au jefuit toata vremea de la altii. Si astazi Anglia are un mare imperiu colonial. Au fost ani in care tarile din imperiile coloniale produceau mai mult chiar decat metropola. Cand imperiile coloniale sau multinationale s-au destramat, localnicii au trebuit sa munceasca si, dupa cum vezi, nu prea le convine, ne ducem tot noi sa le curatam haznalele. Asa s-a intamplat si cu Spania, Portugalia, Franta, Austria. Imi spunea nepoata mea ca ar vrea sa vada Viena, ca este cel mai frumos oras din Europa. Este, i-am zis, dar sute de ani s-a improspatat din aurul Transilvaniei, aur care a innobilat si Imperiul Roman de pe timpul lui Traian. La expozitia de la Roma, de anul trecut, jurnalistii italieni au scris ca Traian a dat peste un „El Dorado” in Dacia. Tot ei au scris ca dacii aveau aurul in ADN. Pentru stiinta, numai tezaurul dacilor luat de Traian a fost de 165 de tone de aur si 335 de tone de argint. Este bine de stiut, deoarece vad ca nimeni nu mai vorbeste despre ce a fost in trecutul apropiat sau indepartat. Doar noi romanii stim ca ne-am dezvoltat cu frana trasa, cand de turci, unguri, austrieci, cand de nemti, rusi sau barbari. Doua razboaie crunte ne-au ostenit fizic, psihic si material, dupa care a urmat jaful postbelic. Vrei sa-ti mai dau o informatie? De-a lungul timpului, de la Decebal incoace, vecinii ne-au jefuit cam cu 400 milioane tone de aur, iar evenimentele din 1989, care au dus la distrugerea industriei si agriculturii (peste 3000 de fabrici) ne-au adus pierderi cat valoreaza acum 2 milioane tone aur. Nu crezi? Poti sa nu publici, insa acesta este adevarul, 20 de ani de jaf, patronat de actualii guvernanti si politiceni. Nu am invatat nimic, aurul continua sa plece din tara, uite ce se intampla la Rosia Montana. Pana si AND-ul s-a deteriorat.

O rafinarie construita in 300 de zile

– Circula o legenda cum ca Dej ar fi venit in Darmanesti prin 1948, cand a inceput constructia Rafinariei si ar fi dorit sa declare loca­litatea oras, insa masina lui a trecut peste o „productie” bovina, s-a suparat rau, uitand de promisiune. Cat adevar este aici?
– Ceea ce a facut el pentru Darmanesti a fost foarte important. In 1949, a hotarat sa construiasca o noua rafinarie la Darmanesti, pentru a prelucra petrolul din zona Moinesti, aici era ferita de muntele Caraboaia si de muntele Maguricea. Se puteau amplasa acolo baterii de tunuri pentru aparare, erau vremuri tulburi, se vorbea de bombar-
damente din partea americanilor. In 300 de zile, sub blocada, stii cum a fost dupa razboi, numai cu materiale romanesti aduse de la alte fabrici bombardate, cu 5.000 de militari si 5.000 de civili, in 300 de zile au construit rafinaria si au pornit-o. Lucrau acolo 1.200 de salariati in vremurile bune si producea mai mult, valoric, decat Moinestiul, Comanestiul si Tg. Ocna la un loc. A venit iar Gheor­ghiu Dej dupa anul 1950 si a dat bani pentru Clubul Muncitoresc si pentru asfaltarea drumului din centru pana la rafinarie, 4 kilometri. Povestea de care spui, cu balega de bovina, nu o cunosc si nici nu cred ca s-a intamplat, chiar daca darmanestenii erau buni crescatori de animale.
– Domnule profesor, sa revenim la monografiile Darmanestiului. De unde banii necesari pentru un asemenea proiect?
– Am primit ceva bani de la primaria Darmanesti, insa foarte putini. M-au ajutat oameni cu suflet mare, cum sunt Gheorghe Milea, apoi ing. Vasile Florea, dar nu pot sa nu-i amintesc pe Octavian Angheluta, Dumitru Cojocaru, Mihai Buzatu, Vasile N. Milea, Dumitru Neamtu, Adrian Nadejde, Costel Spiridon, Gelu Chealfa, Mata Iulian, Valentin Serbu, Alexa Sorin, Vasile Picoi, Gheorghe Racu, Mioara Abiculesei. Si daca nu mai spuneti la nimeni, restul banilor i-am pus din buzunarul meu, din casa, am facut prostia asta. Din pensia mea, alti bani ai familie si mai am datorii de peste 200 milioane de lei la tipografiile din Bacau. Am mai primit niste bani de la persoane peste care am dat intamplator, cum au fost cei de la Directia Silvica, directorul Gheorghe Savu si economistul Ion Tabacaru, care m-au sprijinit cu 10 milioane de lei pentru volumul “Padurile”. Surprinzator nu am fost ajutat tocmai de petrolisti, de rafinori, despre care am scris un volum intreg. Rafinaria a fost vanduta de Ciorbea pe nimic, 10 miliarde de lei, dupa care a fost facuta praf, s-a inchis. Am intrebat atunci un inginer cu functie mare in Rafinarie ce inseamna 10 miliarde de lei si mi-a raspuns, ca o comparatie, ca doar gardul de imprejmuire costa 11 miliarde de lei. M-am caciulit pentru bani, acesta-i termenul, si acum am ramas dator. Nici bibliotecile nu au cumparat „Monografii Darmanestene”. Primaria nu le-a dat bani pentru asemenea carti. Am mai dat eu pe degeaba. Cartea nu se cumpara. Nu-i timpul lor, mi-a spus cineva. Acum ocup o camera din casa nepotului meu cu aceste carti, mai vand cate una, ma duc eu cu plasa pe unde mai pot si mai stiu. Acum a facut un gest frumos primarul orasului Darmanesti si mi-a trimis 20 de mi­lioane vechi, bani cu care am retiparit volumul 5, pe care mi l-au gresit la tipar. M-au ajutat foarte mult tipografii, oameni de carte, intelegatori, m-au pasuit, le-am mai platit in rate. Zilele trecute, baiatul meu Sorin imi spunea ca fiecare om, fiecare gospodar are o credinta, sa lase ceva urmasilor lui. „Tu ne lasi o mare datorie”, mi-a zis cu duiosie!

Romania exista si rezista prin cultura

– Domnule profesor Alexa, ar trebui sa luati cele 15 volume cand vor fi gata si sa le prezentati ca lucrare de doctorat la Universitatea din Iasi sau sa cereti sa fiti primit in Uniunea Scriitorilor.
– In zilele noastre aceste 15 volume de monografii nu fac doi bani. Doctoratul? La ce bun. Cand ar fi fost timpul eu lucram, modernizam invatamantul, construiam scoli. Nu prea am avut timp de doctorate, eu l-am dat la clasa, cu fiecare elev, mi-am luat insa toate gradele didactice si acum am 1.400 de lei pensie. L-am rugat pe domnul primar al orasului sa solicite vicepresedintelui CJ, Dumitru Braneanu, poet si el, scriitor, o aprobare pentru a achizitiona o parte din aceste carti, care sunt o avere pentru oras, pentru locuitorii lui. I s-a spus ca poate sta linistit, monografiile nu se sponsorizeaza, iar daca sunt deja tiparite nu pot primi nimic. Nu exista prevederi pentru a sprijini tiparirea monografiilor locale, dar cine se apuca sa scrie o monografie a judetului, a tarii. Eu totusi cred ca va veni la sentimente mai bune, mai am de tiparit patru vo­lume, tara asta, Romania, exista si rezista si prin intelectualii ei, prin cultura. Eu am facut ce am putut, ca un locuitor cu ceva carte al acestui oras. Cu fiecare volum semnez un act de cultura, adaug valoare oamenilor, localitatii, in conditiile in care producerea banilor prin munca nu mai intereseaza decat putina lumea astazi.
Gheorghe Baltatescu



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
- Advertisement -
spot_img