„Copilul este fiul lumii nascut in bratele povestilor”

Interviu cu Mara Paraschiv, membra a Uniunii Scriitorilor, Sectia Literatura pentru copii

Cand m-a invitat la locuinta ei de vara, la Brad, doamna Mara Paraschiv a pus la umbra o carafa de apa de la fantana, a pregatit masa de sub nuc, pe care a intins toate cartile pe care le-a scris si publicat de-a lungul vietii. „Vorbim aici, in gradina, toata ziua stati intre betoane. Eu vin la Brad pentru a fi libera, aici ma simt in elementul meu primordial. Scriu, compun, traiesc, imi retraiesc copilaria prin personajele mele, prin copiii pentru care scriu. Aici linistea nu ma apasa si nu mai traiesc cu obloanele trase”. Si a scris. Mara Paraschiv este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, filiala Bucuresti (de ce nu Bacau?), la inceput la Sectia Literatura pentru copii, apoi la proza, cu opera, carti de povesti, basme, povestiri pentru copii, volume de poezii, memorialistica, istorie, epica nipona, haiku, tanka, proza. „Am inteles ca vreti niste raspunsuri de la mine. Este cel mai usor sa pui intrebari, cel mai greu este sa raspunzi”. Parfumul florilor de cires, de gutui, trandafirii si rosiile muscate ce dau in floare ne duc cu gandul la Ibraileanu, Sadoveanu, Arghezi. „Sunt mentorii mei. Cum sunt si Virginia Wolf, Cehov, Esenin, Andersen, Victor Hugo, Creanga, Dickens, Fanus Neagu. Va amintiti poeziile lui Eminescu? Lacul, Luceafarul. Sunt cele mai frumoase povesti care s-au scris vreodata”. La pranzisor, spunem povesti, la umbra nucului, si el subiect de poveste, cu Mara Paraschiv, a carei opera, da, opera, este tributara Timpului, Naratiunii, Istoriei, Amintirilor, Ceatiei si Vesniciei traite prin copii.

– “Eu stiu de la bunica mea, care stie de la bunica ei ca cel mai mult copiilor le plac povestile sau cel putin stiu ca le placea pana nu de mult. Ele, povestile, le aduc bucurii, ii inveselesc, le alunga tristetea, le aduc acel zambet copilaresc”, spune scriitoarea Mara Paraschiv in mesajul ei catre copiii lumii. De ce o unda de indoiala in finalul mesajului: “sau cel putin stiu ca le placea”? Mai asculta, mai citesc copiii povesti?
– Cred ca da, intr-o anumita masura mai asculta, mai citesc povesti. Copiilor le plac povestile, nu exista copil care sa treaca peste o poveste, sa nu te puna sa o citesti, sa o recitesti, ca si cum nu ar fi auzit-o niciodata. Va dati seama? A auzit-o, chiar o stie si te roaga sa o mai spui o data. Toti am fost copii, nici nu stim daca am depasit biologic aceasta perioada. Asta este lumea copiilor. Povestile au fost si raman o alinare, o bucurie pentru toti copiii. Pentru copiii de ieri, pentru cei de azi. Sa nu uitam ca parintii, bunicii si educatorii sunt cei care tin vesnicia in sufletul copilului.
– De ce sunt copiii tristi?
– Au si ei framantarile lor interioare. La copii, o problema cat de mica devine foarte importanta. De exemplu, daca a omorat din neatentie o furnica sau un gandacel el este suparat dupa aceea. Au problemele lor si noi oamenii mari nu prea le dam importanta. Mai pot fi tristi ca nu-l iubesc de-ajuns mama, tata, se cearta cu un alt copil. Atmosfera din familie le poate declansa stari de frustrare, de suparare. Ambianta din familie face mult pentru un copil, felul cum il cresti. Dar, mereu vine povestea si toate dispar. Copilul trebuie tratat ca un om mare.
– Povestiti-mi despre bunica dumneavoastra, de care va amintiti mereu cu drag.
– Eu am crescut la bunica. Fiind sase copii acasa, m-a luat la ea. Am invatat foarte multe lucruri in casa ei. Stia povesti, foarte multe povesti, de la ea am auzit prima data Capra cu trei iezi, Punguta cu doi bani, Toma Alimos. Nu stia carte, insa nu-mi dau seama nici acum de unde scotea acele povesti. A avut si ea o bunica! Imi canta, avea o voce frumoasa, mi-a ramas in minte Fata mamei unde ai fost aseara, cantecul avea ceva moralizator, fata care pleaca in sat la o sezatoare trebuie sa ramana curata, sa pastreze ceea ce are mai scump. O fata poate sa aiba multa zestre, insa cea mai mare zestre este cumintenia. Tema am preluat-o si eu intr-o poveste. Matusa Mariuca, cum era cunoscuta in sat, la poalele unor munti, un sat uitat de lume, Mateiesti, de langa Sanduleni, a fost bunica mea.
– Talentul, harul sunt de la Dumnezeu, care a fost si este imboldul pentru a scrie povesti pentru copii?
– Nu cred ca a fost un imbold, pur si simplu a venit de la sine, fiindca mi-au placut povestile, i-am admirat pe cei care au scris, scriu, i-am citit cu nesat pe Creanga, pe Sadoveanu, Ispirescu, Arghezi, apoi Andersen. Ma gandeam, cand citeam Dumbrava minunata, la drumul Lizucai, la iubirea ei pentru bunici, la intamplarile ei extraordinare si ma intrebam daca as putea sa scriu si eu la fel? Eram o eleva buna la compunere, am avut mici incercari, aveam imaginatie, totul s-a adunat din acei ani ai copilariei. N-am s-o uit niciodata pe invatatoarea mea Maria Craiu, care avea o magie a predarii, a povestirii povestilor. Eu am fost o fetita cuminte, ordonata, imi placea sa fiu singura, sa descopar, imaginatia mea o lua razna, aveam universul meu. Daca mergeam pe o carare, doream sa descopar alta carare. Stateam ore in sir prin padure, priveam un musuroi de furnici, zborul fluturilor, jocul gazelor.
– Ati debutat tarziu in literatura pentru copii, a fost nevoie de o lunga perioada de acumulare, de clari­ficari. Ati ramas cu un suflet sensibil la poematica copilului.
– Am fost ani multi profesoara, apoi invatatoare la Sc.10 din Bacau. Dupa 1990 am debutat cu doua schite in revista Catedra. A fost o intamplare pe care o asteptam sa se intample. Au urmat apoi alte scrieri, alte carti pentru copii, incurajata de primirea frumoasa a rezultatelor creatiei mele. Nu este usor sa scrii pentru copii, inseamna sa “cresti” odata cu ei, sa te transpui in universul lor, fie ei mari sau mici, iar eu am avut puterea sa o fac. Trebuie sa treci dincolo de aparente, de bravura specifica varstei, sa le cunosti psihologia, asteptarile, sa le citesti sufletele, dar mai ales sa-ti pui intrebari, sa ai vocatie, sa-ti placa ceea ce faci.
– La una din carti, Sepia si Elefantul, carte premiata, criticul Petre Isachi spunea ca este o carte de “basme modernizate”. Ce inseamna basm modernizat? Eu sunt ingrozit de ce vad prin manualele copiilor, in rafturile librariilor, totul este rasturnat, povestile nu mai seamana cu cele ale copilariei noastre.
– Nu va speriati. Basmele se abat de la regula lor obisnuita, cu finalizarea traditionala, binele invinge raul, nu? O sa cititi o poveste cu un altfel de greiere si o altfel de furnica, are mult haz, greierele nu mai este pedepsit de furnica, in final ei se casatoresc, trec prin alte intamplari, ele, personajele, vad alt­fel lucrurile: greierele sare in ajutorul furnicii, o admira, este politicos, furnica se indragosteste de el. Nu trebuie sa cazi in derizoriu. E o perioada a literaturii in general, dar si a celei pentru copii in mod special, modernista, post modernista, insa se va reveni, asa cum se intampla in proza si chiar in poezie. Revenim la clasicism. Are si moder­nismul farmecul lui, insa nu trebuie sa depasesti anumite limite. Literatura clasica mentine trainicia scrisului, iar cea moderna improspateaza, aduce noutate ca stil si conceptie. Nu putem nega ca suntem in secolul XXI. Copiii traiesc in acest mediu. Am vazut Capra cu cinci iezi, acolo lupul nu mai mananca iezii, ii ascunde in pod si cere despagubire un milion de dolari. Povestea urmeaza firescul. Este, nici acest aspect nu-l putem ignora, prea multa violenta in filmele pentru copii, in desenele animate, chiar in unele povesti. Nu agreez aceasta deviere, ne trebuie masura in toate. Copilul are nevoie de miscare, trebuie sa invete ceva, altfel pentru ce ii mai citim povesti. Povestea, povestirea, basmul raman cu partea lor educativa, nu moralizatoare excesiv.
– Ati fost in America, v-ati intanlit cu multi copii de la o scoala. Stiu povesti, le mai citeste cineva povesti din Fratii Grimm sau doar cu monstri, cu extraterestri?
– O sa ramaneti surprins, cum am ramas si eu. Am prezentat la un festival una din cartile mele. Le-am citit Gre­ierele si Furnica, le-am dus si imagini. Europenii au altfel de povesti, alta linie a povestii. La ei povestile sunt mult mai simple. Americanii, cei pe care i-am intanlit spuneau ca intr-o poveste copi­lul trebuie sa se simta bine, sa nu se sperie. Cand le-am citit Capra cu trei iezi au fost socati, mai ales de final, cand lupul a mancat iezii. Nu, nu le-a placut. A trebuit sa revin cu explicatii. Nu au violenta in basme, au alt aer, din orice intamplare fac o poveste, o cons­truiesc ei in carte. Acelasi lucru il urmaresc si eu in povestile mele. Ca autor de literatura pentru copii ai o mare raspundere, trebuie sa dozezi cu maestrie feericul si fantasticul, sa-ti urmaresti personajele, sa le atribui in egala masura calitati si defecte, iar in final sa-l aduci pe cititor sa traiasca po­vestea alaturi de perso­najele indragite de el, sa traiasca in poveste si in afara ei si, la randul lui, sa o transmita mai departe. Povestile, lumea povestilor nu vor disparea niciodata. Important este ca parintii, educatorul sa-i ofere poves­tile pentru varsta lui, fie in proza, fie poezie, pe care o invata mai usor.
– In Viata… o poveste priviti copilul ca pe un fiu al lumii in bratele povestii.
– Nici nu se poate altfel. Copilul este filonul creatiei, al omului, el naste totul, in jurul lui se invarte totul, fara el nu ar putea continua lumea. Fara el nu exista poveste si povestea nu exista fara el. Lumea ar fi mai saraca. Ce ne-am face daca ne-am naste maturi. Oare ce ne-am face? Aici este miracolul. Po­vestea este un miracol. Din acest motiv am zis ca copilul este fiul lumii, el infrumuseteaza viata, fara frumusete omul nu poate trai.
– Racusor si Brotacica vine dupa ani in care ati scris poezie, proza, v-ati inspirat din lirica nipona, haiku, tanka.
– Am parcurs o perioada grea si am revenit, ca de fiecare data la povesti. Am avut nevoie, la fel ca Brotacica, de ajutor. Brotacica mea este prototipul tinerelor, al fetitelor care vor sa fie admirate, cunoscute, sa fie in lumina reflectoarelor, in clasa lor, in comunitatea lor. Este o poveste vesela, cu un concurs de miss, juriu etc. Este o poveste pentru copii mici, dar inventivi si destepti.
– Naratiunea curge, stiti de la inceput cum se sfarseste, ce soarta au personajele, intuieste si copilul de la inceput finalul?
– Nu. Toate povestile, povestirile, schitele mele au un final neasteptat. Incepi si nu stii totul de la inceput. Este ca atunci cand desfasori, desfasori un covor si abia la sfarsit vezi cum si pana unde s-a intins. Am sa va dau un exemplu, daca tot suntem in gradina, la Brad. Greierele si furnica a pornit de aici. Eram pe alee, mergeam, si totul a pornit de la niste gaze, furnici, gandacei. Ideea mi-a venit pe loc, acolo am scris toata povestea, dupa care a urmat finalizarea, stilizarea. Greierele meu nu este cel a lui La Fontaine sau al lui Toparceanu, este un alt fel de greier, este greierele meu, de aceea este si asa hazos. Nu imi propun sa scriu azi o poveste, maine alta, totul vine de la sine, din simtire, din sensibilitate, din inima.
– Mi-ati spus sa ne intalnim la Brad, deoarece aici este oaza dumneavoastra de liniste, aici va scrieti povestile. De ce Brad?
– Este locul sotului meu, aici am inceput impreuna o casa, el a plecat acum 11 ani si am ramas cu fiul meu, Gabriel, el este familia mea, eu fac parte din familia lui, iar familia lui face parte din mine, la bine si la rau. Fiica mea, Violeta, ne supravegheaza de la distanta, din America, unde s-a stabilit. Lucreaza ca medic, asa cum a facut-o si in tara, la un camin pentru copiii cu SIDA. Povestea ei si a copiilor de acolo am scris-o in cartea Sperante intr-un zambet. M-au impresionat, am ramas extrem de legata de acei copii. Am fost o familie fericita, insa destinul, din pacate, nu este doar poezie si poveste cu final fericit. Un alt fiu al meu, Tani, ne-a parasit de tanar, inginer, poet, a scris mai multe carti, una dintre ele se numeste Agatat de bruma. Actor ta­lentat la Iasi, un copil cu un mare viitor, cu o mare capacitate, erudit, educat. Il vad zilnic prin lacrima unei mame. Deci, aici ma regasesc, aici scriu. Aici imi gasesc exilul interior, aici nu imi apartin decat mie. Sunt libera, gradina ma fascineaza, ma ajuta. Nu mi-am uitat nici leaganul copilariei, mi-am adus de la Mateiesti mai multi meste­ceni, de la poala padurii unde am copilarit, insa doar doi s-au prins si cresc. Nu sunt copaci de gradina, insa sunt radacinile mele si imi da putere sa merg inainte.
– Sunt din ce in ce mai rare reeditarile capodoperelor literaturii pentru copii. Care credeti ca sunt motivele?
– Literatura pentru copii este intr-un con de umbra, scriitorii de gen sunt tratati cu indiferenta, patrunderea lor in Uniunea Scriitorilor se face cu mare greutate. Reeditarile costa, cartea pentru copii, in general, este foarte scumpa, nu vedeti in librarii ce carti sunt, cartonate, super-ilustrate, nu vorbim acum de calitate, insa ajung la preturi astronomice pentru buzunarul parintilor cu venituri mici si medii. Pacat ca multi copii sunt vaduviti de marea literatura destinata, scrisa cu talent si dragoste de mari scriitori si poeti ai lumii pentru ei, pentru varsta cand totul este posibil. Pacat ca nu se mai scot CD-uri cu vocile scriitorilor, insa au aparut alte noutati, povestile pot fi citite, ascultate pe telefonul mobil, pe iBook, cartea electronica, insa nimic nu se aseamana cu vocea bunicii sau a mamei.
– Aveti un mesaj pentru cititorii dumneavoastra, ii indemnati sa va dea un semn. L-ati primit?
– Am vrut si vreau sa-i determin sa citeasca, sa-mi dea un semn printr-un zambet. Ce inseamna? Ca lui i-a placut povestea. Si eu stiu ca i-a placut, el este fericit si pentru mine este suficient. Este un secret intre mine si el (numai noi stim asta), o complicitate tacita, de la suflet la suflet. Eu vreau ca un copil sa rada, sa zambeasca atunci cand citeste o poveste, atunci cand asculta daca este mai micut, sa fie multumit. Pentru co­piii de la Gradinita «Stefan cel Mare» a scris o poveste, am sa le-o citesc curand. Am pornit de la o omiduta, tot de aici din gradina, uratica, suparata pentru acest lucru si se intanleste cu o buburuza, Ruza, frumoasa foc, cu fun­dita rosie. Omiduta Anicuta devine, in final, dupa cum stiti, fluture, este foarte bucuroasa si zboara impreuna. Este o poveste cu talc, cu ceea ce se petrece in natura, prietenia ca sentiment peren. O poveste, dublata de o ilustratie adecvata stimuleaza imaginatia, indeamna la reflectie. Cartile mi le-am finantat singura, sotul meu una, fiica din America alta: Scrisori pentru Dimitria. Ca sa vinzi cartile trebuie sa ai o editura pu­ternica, sa mergi la targuri sau, asa cum am vazut ca se practica, sa le cari in spate prin scoli. Nu alerg neaparat pentru drepturile de autor, daca se vand si se citesc, eu sunt multumita.
– Scriitoarea Mara Paraschiv este mai cunoscuta in Bucuresti, in Iasi decat in Bacau. Care este misterul ?
– Nu prea stiu. Sunt invatatoarea Mara Paraschiv, care a invatat carte sute de copii, a lasat o carte de vizita foarte buna. Sunt membra a cenaclurilor “Octavian Voicu” si Avangarda XXI. Sunt membra a Uniunii Scriitorilor, filiala Bucuresti, in Bacau nu am fost primita. In satul meu Mateiesti sunt fiica lui Nicolae Cercelaru, un copil rasfatat, careia ii placeau povestile. Satul Brad este pentru mine cum este muntele Fuji pentru japonezi. Eu, fara Brad si fara Mateiesti nu exist, ma confund cu istoria, cu traditiile, cu po­vestile lor. Ele sunt lumea in care ma privesc. Prin scrierile mele as vrea si eu ca Ioan Stratan, sa-mi traiesc viata “toata moartea” si ca Nichita Danilov “sa fiu unul din cei care ramane”.

Debuteaza in 1993, cu doua povestiri pentru copii in revista Catedra. Au urmat “Sperante intr-un zambet” (1995), “Scrisori pentru Dimitria” (1998), “Sepia si Elefantul” (2002), Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Bacau. Surprinde critica cu o carte document “Decembrie ’89 – Eroi bacauani de azi si dintotdeauna”. “Cantecul nesfarsitului” si poemele triste “Alb in fereastra” fac trecerea spre anul 2006, incununat cu un premiu al Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi, pentru “Viata… o poveste”. Trece pentru cativa ani in alt registru, poeme nipone haiku si tanka – “Duminici la porti”, cu doua editii bilingve, revenind in 2008 cu “Intalnire pe o nalba”, pentru care a primit Premiul de Excelenta al Bibliotecii “C. Sturdza” din Bacau, urmat de extraordinara poveste “Racusor si Brotacica”. Ultima aparitie editoriala, “Respiratia timpului”, a primit Premiul I, cu medalie, la Festivalul literar de la Orastie – 2010.

* * *

Apa s-a incalzit la piciorul mesei, numai omiduta, devenita fluture, continua sa zboare impreuna cu buburuza intr-o poveste fara sfarsit, iar Anicuta batea la fereastra alba pentru o intalnire cu o nalba.
Gheorghe Baltatescu