Ne apropiem cu paşi repezi de începutul Postului Sfintelor Paşti, perioadă de mare importanţă pentru toţi creştinii ortodocşi, care au în răstimpul acestor 40 de zile şansa curăţirii de păcate şi a creşterii duhovniceşti, prin iertare reciprocă, rugăciune, post şi milostenie, prin practicarea adevăratei pocăinţe şi smerenii, aşa cum ne-a îndemnat în mod deosebit Sfânta Biserică prin Evangheliile ultimelor trei Duminici. Cea din urmă Duminică înaintea intrării în Post, numită şi Duminica lăsatului sec de brânză sau Duminica izgonirii lui Adam din Rai, aduce prin Evanghelia ce se citeşte la Sfânta Liturghie o lumină în plus în sufletele credincioşilor cu privire la modul în care trebuie să se comporte în această perioadă pentru a putea cu adevărat să îşi însuşească roadele Postului şi să se împărtăşească aşa cum se cuvine de Lumina Învierii, bucuria cea mare ce ne aşteaptă pe toţi la capătul acestui urcuş duhovnicesc.
Aflăm astfel, chiar din cuvintele Mântuitorului, că cea dintâi condiţie pentru a putea străbate cu folos calea postului o reprezintă iertarea: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-vă şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre.” (Matei VI, 14-15). Fără iertarea semenilor, fără o atitudine de deschidere a omului către ceilalţi, nu este posibilă nici deschiderea către Dumnezeu, deoarece modul cel mai direct de a intra în relaţie cu Dumnezeu este tocmai prin ceilalţi oameni, aceştia fiind, fiecare în parte, purtători ai chipului lui Dumnezeu. Iertând pe aproapele nostru, răspundem cu iubire la iubirea lui Dumnezeu, Creatorul a toate, recunoaştem nesfârşita Sa milostivire, care şi nouă toate ni le iartă. Nu putem să începem lupta cu păcatul, nu putem să ne curăţim de cele rele prin post şi înfrânare, nu putem să ne întărim duhovniceşte, în timp ce urâm sau ignorăm pe semenii noştri, pentru că măsura dragostei de Dumnezeu este dragostea pe care o purtăm aproapelui nostru, dragoste care se vădeşte prin iertarea ce o acordăm celor ce ne-au greşit şi prin ajutorul dăruit celor în nevoie….
Cea de a doua condiţie pe care trebuie să o respectăm pentru a ne însuşi roadele postului este ca, pe parcursul întregii aceste perioade, să trăim bucuria jertfei pe care o aducem lui Dumnezeu prin abţinerea de la anumite mâncăruri, fără a ne lăuda cu aceasta şi fără a afişa în mod ostentativ semnele exterioare ale postului nostru trupesc. Pentru că postul nu este o simplă dietă medicală, nu priveşte doar trupul, ci este un act de cult, este rezultatul deciziei libere a omului de a îl preamări pe Dumnezeu prin înfrânare, iar această jertfă are în primul rând semnificaţie pentru suflet, care se înalţă către Dumnezeu, şi abia apoi pentru trup. Postul făcut doar pentru trup, neînsoţit de rugăciune şi de fapte de milostenie, nu are nici o valoare duhovnicească, şi împotriva acestui tip de post avertizează Mântuitorul când zice: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii;” (Matei VI, 16). Nu postim pentru a fi văzuţi şi lăudaţi de ceilalţi. Postul adevărat înseamnă o primenire lăuntrică, întoarcerea către Dumnezeu prin rugăciune şi fapte bune, prin respectarea tuturor poruncilor, dar în mod deosebit a poruncii celei mari a dragostei, pentru că aceasta este cea mai mare comoară pe care o poate agonisi omul pe pământ pentru a-i fi de folos şi în cer.
Renunţând la anumite mâncăruri facem bine trupului, dar în primul rând lucrăm la mântuirea sufletului nostru, demonstrând că suntem capabili să renunţăm la propriile noastre pofte, să ne depăşim egoismul şi să ne îndreptăm atenţia şi lucrarea către Dumnezeu şi către aproapele, desăvârşindu-ne astfel duhovniceşte şi pregătindu-ne pentru bucuria întâlnirii cu Hristos cel Înviat. Dacă Adam a fost alungat din Rai pentru că nu a respectat porunca postului şi a mâncat din fructul oprit, noi, aducând drept jertfă lui Dumnezeu postul nostru, înfrânarea noastră, însoţită de milostenie şi fapte bune, putem să ne însuşim roadele jertfei pe cruce a Mântuitorului, Cel care a venit în lume tocmai pentru a răscumpăra păcatul lui Adam, pentru a restabili legătura dragostei între om şi Dumnezeu, pentru a ne oferi tuturor şansa vieţii cereşti, care este tocmai împărtăşirea veşnică de dragostea cea nesfârşită a lui Dumnezeu. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu. Amin!
Pr. dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
