La mijlocul secolului XIX, bacauanii erau ahtiati dupa teatru

Miscarea teatrala bacauana isi are originile la mijlocul secolului XIX (in 1852, dupa Costache Radu: “Bacaul de la 1850 la 1900”, 1850, dupa cum consemneaza Marin Cosmescu, (1998) in articolul “150 de ani miscare teatrala”, care are ca punct de referinta lucrarea lui Teodor Burada: “Istorie a teatrului din Moldova” (Iasi-1915). In articolul de astazi voi folosi cu precadere informatiile oferite de Costache Radu, fost primar al Bacaului, gazetar si dramaturg, dar si director de teatru. Savuroasa sa “istorie a Bacaului” ne plimba in timp cu talentul unui cronicar dar si cu mijloacele unui gazetar inascut. Inedite sunt detaliile, oamenii, evenimentele, scrise cu placerea omului care a trait in acea epoca. “La 1852, scrie Costache Radu, se infiinta pentru intâia data teatrul. Alecu Vilner, Iancu Gheorghiu Budu, fratii Gheorghe si Simion Hociung, Gh. Livezeanu, fratii Costache si Dimitrie Bârzu, Dimitrie Talianu, Stefanache Busuioc, d-ra Maria Vilner, d-ra Tarsita Dimitriu; o mâna de tineri, unii trecuti de 24 de ani, altii mai mici, feciori de oameni din buna societate, cu carte, destepti, unii functionari cu vaza la ispravnicie, altii la judecatorie, se hotarâra a deschide aceasta biserica, caci inchinatori erau multi. Si intr-adevar, de la intâile reprezentatii, de la boier la gospodarul tacut de prin mahalale, navalira la teatru”. Afluenta publicului, deschiderea gustului pentru teatru au facut ca conducatorii teatrului sa aduca si actori de la alte teatre. Asa au ajuns sa evolueze pe scena bacauana Sterian Calcantraur, Gh. Neculau, doamna Bogdanovici, domnisoarele Moruzan si Ema, devenita Botezatu. De la reprezentatii nu lipseau boerii, care isi etalau cunostintele, deoarece mai vazusera teatru la Iasi. Sunt picante unele intâmplari: “In seara de reprezentatie, când era pe scena Stefanache Bucsuioc si cuconul Grigore in loja, era in piesa ca sa ninga. Chip ninsoarea se facea cu hârtiute mici lasate de deasupra scenei”. Nu s-a schimbat nimic pâna astazi. Nu? Pe la 1858, teatrul se muta in localul lui, la ispravnicia tinutului, iar pâna la 1866 se mai facea teatru in case particulare, unde evoluau mai ales elevii de la Academie când veneau in vacante, iar dupa aceea a venit in Bacau trupa de sub directia doamnei Fani Tardini, o trupa de renume. Aceasta trupa venea vara, se ridica repede o hardughie din scândura, unde incapeau aproape 700 (!) de oameni. Teatrul era ticsit plin de lume, “gustul pentru teatru se latea cât mai mult la oraseni”. Mult apreciat de bacauani a fost si actorul Matei Milu, care a raspuns invitatiei celor care se ocupau de teatrul din Bacau. In 1873, Neculai Dragoianu deschide o sala proprie de teatru in hotelul pe care il construia, unde director a fost numit Mihail Climescu. Imbulzeala era asa de mare ca era nevoie de interventia politiei pentru a tine ordine. In acelasi an se joaca si o piesa a lui Costache Radu, “Baile de la Slanic”, o comedie in cinci acte. Nici atunci nu lipsea cenzura. Pentru a-si lua masuri ca Guvernul sa nu fie “ocarât”, la una dintre repetitii actorii s-au trezit in sala cu procurorul, trimis, dupa cum aveau sa afle mai târziu, de prefect. Cum aluziile la guvern “nu sareau in ochi” procurorul, multumit, a plecat, iar piesa s-a jucat cu mare succes in continuare. S-a jucat si opereta in Bacau, trupa româneasca a lui Teodor Aslan din Iasi a venit prima data in Bacau cu “Fata mamei Agnot”, muzica din opereta se cânta pe strazi, prin case, “pâna si servitoarele care scoteau apa din fântâna, scotând apa cântau: “din mama Ango eu am iesit… etc.” Dezastrul s-a abatut asupra teatrului, cladirea lui N. Dragoianu a ars si pâna in 1895 n-au mai venit trupe importante in Bacau, interesul pentru teatru a scazut. Cu amaraciune, Costache Radu incheie capitolul despre teatru. “De multe ori, trupisoarele care nazuiesc a sta mai mult cu nadejdea de a veni lume la teatru, alergau la politie de le vinde biletele sa poata plati cheltuiala si drumul. Poate daca ar fi o sala de teatru si cu loji, daca unele trupisoare ce misuna tot anul de colo pâna colo numai ca sa ia bani fara a juca bine, ar disparea, daca o trupa cu actori buni, cu roluri invatate, cu toate ingrijirile cerute pentru teatru, s-ar stabili pentru o stagiune de iarna, facând si abonamente, poate zic c-ar reveni iar dragostea de teatru si ar fi ca si inainte”.
A consemnat Gheorghe Baltatescu