În ultimul timp se întâmplă nişte lucruri ciudate. În aproape toate cazurile, la ordinea zilei este negaţia. Dacă s-ar manifesta la nivel colocvial, în dezbateri de nivel ştiinţific ori în cadrul organizat, cu argumente şi contra argumente, participanţii fiind informaţi despre subiect, s-ar înscrie în nota normelor democratice, specifice unei societăţi inteligente, informate, iar demersul ar putea fi încadrat, la fel ca şi rezultatele, în normalul cotidian.
Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Nici nu apucă o lege, o hotărâre, o modificare cât de mică într-un domeniu sau altul să fie publicată în Monitorul Oficial, pe site-ul unor instituţii, nici nu se cunoaşte bine conţinutul, ce să mai vorbim de consecinţe, că din start se spune NU. NU oricărei modificări din învăţământ (cu atât mai vehement cu cât respectiva hotărâre aduce atingere numărului de personal), NU, de trei ori NU dacă Guvernul, ministrul de resort face/aduce modificări unor legi care reglementează domeniul justiţiei (aici s-a depăşit orice limită constituţională), NU se afişează, se strigă când este vorba de aplicare a unor norme europene în sectorul de Sănătate.
De unde vin aceste riposte scoase din rărunchi nu din minte, nu din consistenţa argumentelor? Din modul de manifestare şi de exprimare (urâtă, grobiană pe alocuri) se observă că toate aceste modificări sunt considerate atacuri la privilegii, la funcţii, la avantaje obscure, sunt atentate, se clamează insistent, la democraţie, la Constituţie.
Unul, absolut niciunul, nu trece mai întâi prin filtrul raţiunii „subiectul” protestului, nu spune clar, pe puncte unde s-a greşit. Vorbe… Mi s-a părut de-a dreptul scandaloasă afirmaţia unui judecător, devenit celebru: „Eu ca magistrat în sistem vă spun că nu aveam nevoie de modificări la legile justiției…”. Aceşti n de NU devin periculoşi, fiind, dincolo de aparenţa unei manifestări democratice, un atentat la siguranţa statului, la stabilitate şi dinamica evoluţiei. Despre dialog civilizat a mai auzit cineva în ţara asta?
