Caragiale, intr-o permanenta actualitate

Luni incepe, oficial, Anul Caragiale, deschis la Ploiesti cu o suita de manifestari dedicate marelui dramaturg la implinirea a 160 de ani de la nastere si o suta de ani de la moarte. In tot acest timp, ”cinicul Caragiale”, cum il numea Eminescu, a devenit o permanenta a spiritului autohton, o dublura fictiva a României, asa cum o demonstreaza inteligent eseista Ioana Pârvulescu in noua ei carte (dupa excelenta Tara Miticilor) Lumea ca ziar. A patra putere. Caragiale. Sunt studii vioaie, scrise cu farmec si dezinvoltura, cu imaginatie de idei si nedisimulata placere, care se alatura cunoscutelor volume semnate de valorosi exegeti: Serban Cioculescu, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Alexandru Paleologu, Valentin Silvestru, Gabriel Dimisianu, Liviu Papadima, Maria Voda-Capusan, V. Fanache, Al Calinescu, Gelu Negrea, Dan C. Mihailescu.
Ce potriveala aceasta dubla sarbatorire Caragiale intr-un an electoral! Când mai toate zilele sunt furtunoase, nu doar o noapte ca la comedianul de geniu. Pentru ca furtunoase sunt si aceste vremuri iesite din tâtâni, cu crize peste crize, cu spectaculoase si dramatice rasturnari de situatii. Iar in mediul politic dâmbovitean totul a ramas dupa cum stim, curat-murdar, desi e atâta nevoie de schimbare, de primenire, de o nota, macar, de salubritate. Schimbare ceruta acum de multimile de protestatari din strada. Dar oare vor fi ei ascultati de catre cei care vad in politica numai oportunitati, enteresuri, batalie grobiana pentru putere si privilegii, si nu arta a compromisurilor necesare, a negocierii bazate pe dialog, cum ar fi normal? Nu stiu, mi-e teama de tradare, de un nou pupat Piata Independentii. Si asta pentru ca in ”In Tara Miticilor” se traieste intr-o lume funciarmente diminutivata, totul e mic, binele, raul, sentimentele, dragostea e amor, prietenia e amicitie, nimic nu are consistenta, totul se tranzactioneaza, iar vorbele sunt mai importante decât faptele. Este o tara in care multi traiesc intr-un exil interior, daca nu l-au ales pe cel adevarat, plecând aiurea, in strainataturi, in cautarea norocului. Cum a ales, altadata, sa o faca si Caragiale, autoexilat la Berlin. Dar câte valori nu au plecat dintr-o Românie care si-a permis mereu luxul sa se dispenseze de ele, intr-o totala, inconstienta, criminala voiosie? Asa dupa cum se spune des, nenorocul valah a fracturat multe destine. N-avem noroc si nu stim sa ni-l facem, zicea Caragiale. Dramaturgul satiric, ultralucid, omul fara niciun Dumnezeu (cum il vedeau multi contemporani) a vazut departe, in viitor, când scria: ”Incepem o alta istorie mai putin vesela decât cea de pâna ieri: râsul si gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altadata fata cu cele ce se vor petrece in lumea noastra româneasca. Copiii nostri vor avea poate de ce sa plânga – noi am râs destul”. Ca este foarte adevarat, se vede cu ochiul liber. Desi locuim in Caragiale non-stop (sau cum am vazut scris pe firma unui bar din Chisinau, ”deschis vesnic”), permanent, aproape orice citat din opera lui fiind actual, niste semnificative schimbari de accent s-au intâmplat. Lumea a devenit mai urâta, sumbra, feroce, grotesca, rapace, mahalaua joviala s-a troglodit, grotescul, grobianismul, sub masca arogantei si a dispretului fata de oamenii de rând, au inlocuit usoara veselie de tip belle epoque din majoritatea scrierilor magistrului. In Caragiale adversarii politici mai sunt tolerati, dusmanii se mai respecta unii pe altii si invingatorii mai schimba amabilitati cu cei invinsi, li se adreseaza cu formule de politete, onorabile, stimabile, ceea ce este cu totul altceva decât constatam astazi. Lumea noastra este una in care lucrurile s-au radicalizat periculos, de-ti vine, precum Kir Ianulea, sa te refugiezi in adâncul pamântului, in iad, la Scaraoschi. Pentru ca, de fapt, cel mai de temut ramâne infernul de aproape de noi sau chiar dinlauntrul nostru.
Carmen Mihalache