Bricolaje: Sentimentul de nesiguranta

In vremurile astea buimace, când am deseori senzatia ca nu mai inteleg nimic, un lucru imi este, totusi, clar: România este blocata acum nu numai sub nameti, ci si intr-un zid de nesiguranta, de mare deruta. Stiu ca e panica peste tot, si mister Soros trâmbiteaza o noua apocalipsa, ca sociologii vorbesc despre intrarea intr-o societate nesigura. Ideea insasi de ordine a intrat in criza, ne avertizeaza ei, iar istoria nu numai ca a devenit imprevizibila, ci si impenetrabila. Nimic nu mai e sigur, toate lucrurile trebuie regândite, reorganizate, e nevoie de alte concepte directoare. De la cine sa vina toate acestea? De la clasa politica, in care nimeni nu mai are incredere? In zona politicii apele sunt tulburi, si e greu sa le desparti. Parteneriatele si aliantele se fac si se desfac cu repeziciune, pentru ca, brusc, poate aparea ceva nou, si atunci totul degenereaza sau se spulbera in vânt, pur si simplu. Vorba unui poet, cu experienta si in domeniul acesta lunecos la culme, al politichiei: "Partenerii, dupa ce isi ofera unul altuia inimile in palma, ajung sa se paruiasca in toata regula, isi dau cu inimile in cap unul altuia. Ca mai era si teoria veche ca numai doi oameni care se cunosc pot sa se urasca, cei care nu se cunosc isi sunt indiferenti. Ca, in politica, la fel ca in viata, cine isi dezvaluie prea mult intimitatea devine vulnerabil". Si când se ajunge "pac, la razboiu", vorba unui celebru personaj al lui Caragiale (pe care-l vom sarbatori in curând) fostii parteneri isi scot rufele murdare si le insira pe toate gardurile, in vazul lumii. Cam asa se termina orice mare amor, cu etalarea mizeriilor. In viata de toate zilele, la oamenii obisnuiti, si la vedete, de-a valma. Uitati ce-a patit saracuta de Demi Moore, care s-a dedulcit la carne tânara, luându-si un barbat cu vreo saisprezece anisori mai putini fata de ai ei. A patimit mititica de pe urma tradarii infame a frumuselului ei sotior de-a ramas numai piele si os, cica e anorexica acum, si, colac peste pupaza, a mai dat peste ea si o criza de epilepsie. Dar, lasa ca-si scoate ea pârleala, ca e femeie isteata, pragmatica, nu rateaza nicio ocazie de afacere profitabila. Ca sa-i mai treaca suferinta, s-a asternut la povesti, scrie o carte despre cariera ei la Hollywood si despre viata ei tumultoasa, insumând trei mariaje. Cu referire directa la ultimul dintre acestea, cartea va purta tilul de "Casatoria perversa cu Ashton". Bine ca e sincera, cel putin, dar nu degeaba, fiindca onorariul de autor pentru memoriile ei se ridica la suma de doua milioane de dolari. Buna afacere, n-am ce zice!
Apropo de sentimentul de nesiguranta. El mi-a fost amplificat, zilele trecute, de disparitia subita a unui popular actor, Emil Hossu. Pentru ca, atunci când moare cineva cunoscut, dintr-o lume care iti este familiara, cum e teatrul, pentru mine, ceva se fisureaza inlauntrul tau. Ultima oara l-am vazut pe Hossu, Milu, cum ii spuneau apropiatii, in primavara, la un festival de la Buzau. Parea incredibil de tânar, elegant, dezinvolt, cu alura sportiva, era amabil cu toata lumea, zâmbitor. Conservase de minune, la vârsta lui, genul de baiat bun, cu figura deschisa, simpatica, luminoasa. Un gen, din pacate, nu prea des intâlnit intr-o lume din ce in ce mai urâtita, mai sumbra.
Carmen Mihalache