Prin recenta premiera cu „Paznici de noapte” de Stratis Karras, Teatrul „Bacovia” ne prilejuieste intalnirea cu un dramaturg grec foarte interesant, cu un talent viguros, cu putere de patrundere si analiza a strafundurilor fiintei umane. Piesa e construita pe tema asteptarii (facuta celebra in teatru de S. Beckett cu al sau Godot, si in proza de D. Buzzatti in „Desertul tatarilor”) si poate fi inteleasca, dincolo de primul strat realist, ca o parada a conditiei umane. Pentru ca, in fond, ea nu vorbeste decat despre aceasta mare necunoscuta, omul, despre eul sau, un hau deschis, adanc, care ascunde o mizerabila si induiosatoare gramajoara de secrete. Vorbeste despre elanuri frante, ratare, visuri destramate, iluzii prabusite, singuratate, esec existential. Si dincolo de toate, despre tanjirea dupa aproape, dupa prietenie, compasiune, Iubire. Tocmai de aceea, intr-un timp al individualismului tot mai agresiv, al nepasarii, al indiferentei nocive, alegerea aceasta repertoriala mi se pare cat se poate de inspirata. De asemenea, punerea in scena a „Paznicilor de noapte” e si fericita ocazie de revenire, in forta, a unor actori pe scena, dupa o perioada de absenta. I-am revazut astfel, cu placere, pe Doina Iacob, Viorel Baltag, Ion Goranda, cu totii aratand o teribila pofta de joc. Spectacolul „Paznici de noapte” mi se pare a fi un frumos gand comun, inchegat de Adrian Gazdaru care, in calitate de regizor, i-a dat forma, viata scenica, avand alaturi actorii pe care i-am amintit, carora li se adauga fermecatoarea Florina Gazdaru.
Dar pilonul de rezistenta al montarii sta in interpretarea, foarte buna, nuantata, credibila, a celor doua personaje principale, carora Ion Goranda si Viorel Baltag le insufla energie, tensiune dramatica. Cei doi sunt admirabili parteneri de joc, aflati intr-o continua, sustinuta relatie, transmitand un tumult de stari si sentimente.
Personajele lor sunt construite pe principiul binomului contrastiv. Gavril e (sau pare doar?) bland, melancolic, introvertit, dar ascunde un secret cutremurator. Ar putea fi un ucigas de mama. Experimentatul Viorel Baltag ii da un chip extrem de cald, de atasant personajului, conturandu-l cu precizie, cu patrundere si finete psihologica.
Pe celalalt versant, Pepi e un extravertit, o natura brutala, cu izbucniri violente. A fost el un violator, este un satir batran si atat? Textul lui Karras e ambiguu, lasand deschise multe cai de interpretare. Iar meritul lui Ion Goranda este ca a reusit pe deplin sa dea relief pregnant unui personaj complex, contradictoriu, actorul semnand o veritabila creatie, ce se cuvine a fi viu aplaudata. Bravo, Ion Goranda!
Mai trebuie spus ca batranii acestia doi, Gavril si Pepi, ajunsi la marginea societatii si spre declinul vietii, pastreaza in ei intacte visurile de tinerete, asteptarea unei impliniri, a unei sperante. Momentele de amintiri dureroase, flash-back-urile dramatice sunt decupate sugestiv si mare incarcatura emotionala de catre regie, a carei importanta miza a fost sa puna in valoare niste actori talentati. Cum eternul feminin nu putea sa lipseasca dintr-o piesa de teatru de complexitatea problematica a „Paznicilor de noapte” (in care gasim si motivul culpabilitatii) si pe cel al legaturii stranse dintre victima si calau, in roluri care se inverseaza, adeseori), el este figurat prin doua personaje, Erofili si Ana. Erofili e un fel de Bubulina din „Zorba Grecul”, Doina Iacob imprumutand induiosatorului personaj o sensibilitate ranita, o vulnerabilitate care starneste compasiune. Iar mult mai tanara Ana este un melanj de candoare si perversitate. Cu aere de scolarita intarziata (dar si de Lolita vicioasa), Florina Gazdaru creioneaza un portret verosimil al personajului, dandu-i consistenta, pentru ca, in final, tot ea sa devina imaginea unei fantasme, a unei himere a puritatii, a frumoaselor iluzii. Scenic, aceste momente in care se petrece un joc pe muchie de cutit intre realitate si fictiunile compensatorii sunt desenate inspirat gratie coregrafiei apartinand profesionistei daruite care e Simona Baicu.
„Paznici de noapte” in regia curata, neostentativa a lui Adrian Gazdaru (care semneaza si adaptarea scenica a textului si scenografia, alegand, in plus si o sugestiva, potrivita, ilustratie muzicala) da partea leului actorilor. Si nu intamplator, desigur, actoria fiind profesia de baza a lui Adrian Gazdaru. Cel de-al doilea merit incontestabil al directiei sale de scena este pastrarea intacta a fertilei ambiguitati de sensuri ale teatrului. Pentru ca, ambiguitatea e mama artei, dupa cum bine se stie. Putem spune, asadar, ca am vazut un spectacol izbutit, cu succes de public, caruia ii dorim viata indelungata.
Carmen Mihalache
P.S. De semnalat si programul spectacolului, alcatuit, tot in premiera, de noua echipa a secretariatului literar: Alexandra-Irina Laiu si Doru Mares.
Si de reprodus, apropo de public, o butada care circula printre prietenii mei teatralisti: teatrul nu dauneaza in niciun fel sanatatii. Dimpotriva, teatrul este o arta vie, o comunicare directa intre oameni, care intareste sistemul imunitar, o experienta unica, daruind incredere, bucurie, speranta.