„Am senzația că trebuie să fur timp pentru vis…!”

„Timpul meu de singurătate” (Bacău, Editura Ateneul scriitorilor, 2018), volumul de povestiri al Oanei Mihaela Savin, îți zvârcolește din start curiozitatea. Timpul și singurătatea, noțiuni doldora de metafizică, zămislesc, firește, așteptări, speranțe ale voluptății intelectuale, orizonturi lacome de desfătări estetice și cognitive. Volumul dă în primul rând seamă despre ceea filosoful Ștefan Afloroaei numește a fi „distanța dintre a trăi și a exista” („Fabula existențială. Cu privire la distanța dintre a trăi și a exista și alte eseuri”, Iași, Polirom, 2018), sau „disponibilitatea omului de a se privi la un moment dat ca și cum și-ar fi străin”. (op. cit., pag. 11) Private, timpul și singurătatea autoarei au uneori accente dostoievskiene. În vreme ce unii cred că singurătatea este o pacoste care ne linșează ființarea autentică, ații o cultivă, o invocă, distribuind-o în rol de regeneratoare a ființei. La Márquez de pildă („Un veac de singurătate”, Iași, Editura Moldova, 1992), sin­gurătatea poate fi percepută din două perspective: ca privilegiu, atunci când este convertită în înţelepciune sau abilitate (vezi cazul Ursulei, care uitase ea însăşi că este oarbă) și ca dezumanizare, întrucât este, după cum apreciază romancierul, „opusul solidarităţii”. Oana Mihaela Savin îmbrățișează prima perspectivă, una care fusese cultivată și de Paulo Coelho („Manualul războinicului luminii”, București, Editura Humanitas, 2005), cel care spune că pentru o fiinţă raţională singurătatea nu este o traumă a fiinţării; dimpotrivă. Singurătatea înseamnă, în primul rând, privaţiune, iar prezenţa sa ar trebui să ne trimită către cultivarea relaţiilor cu semenii, pentru că omul este, mai ales, lumea sa socială: „Războinicul luminii a învăţat că Dumnezeu foloseşte singurătatea ca să ne înveţe convieţuirea”. (op. cit., p. 123)
De factură postmodernistă, cu o inserție a elementelor de jurnal (un fel de culise ale creației) în textura povestirilor, volumul confirmă percepția noastră: „Am tot vorbit, în ultimul timp, despre «necesarele mele clipe de singurătate». Aș zice, mai degrabă, un alt mod de repregătire interioară pentru conviețuirea în comun”. („Timpul meu de singurătate”, p. 114) „Absența timpului meu de singurătate mă obsedează”. (ibidem, p. 41) „Timpul meu de singurătate aproape că nu va mai exista. Căci ai mei, în marea lor dragoste față de mine, mi-l vor ucide zâmbind”. (ibidem, p. 6) „Nu am timp suficient pentru mine[…]. Mai mult ca oricând, însă, am senzația că trebuie să fur timp pentru vis…!”
Cele nouă „nuvele exemplare” (Petre Isachi) ale volumului – al căror proces de „primenire” este explicat în filele de jurnal – sfarmă canoanele genului, se odihnesc fericit în popasuri ale Eului auctorial care-și construiește ficțiunea (P.S.). Tonul scriiturii este frust: fără zorzoane, fără tinichele metaforice: „Victor s-a sinucis. Fără să mă întrebe, fără să-i pese”.(ibidem, p.39) Totul este fără fard: „Suntem, însă, prea bătrâni, prea goi, prea singuri…” (ibidem, p. 45). Cucerită de puterea introspecției – „De ceva vreme ador să «privesc» înăuntru-mi și să petrec timp cu mine” (ibidem, p. 45), simt că Oana Mihaela Savin va dezvolta povestirile acestui volum, după cum cred că, brodând inteligent pe leitmotivul singurătății, reflectând și asupra știutului gând al lui Nietzsche – „Se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta” (s. n., I.F.) – ne va oferi și alte prilejuri pentru popasuri reflexive seducătoare.