Bric-Brac: Dragostea, in lung si in LAT

În multimea de noi aparitii editoriale ale toamnei vad doua romane cu titlu atragator pentru un anumit gen de lectura, cea de pura de placere: "Cartea scurtelor iubiri eterne" de Andrei Makïne si "Cele patruzeci de legi ale iubirii" de Elif Shafak. E amuzant paradoxul din titlul cartii lui Makine, iar ideea autorului este una foarte frumoasa, desi nu e noua: iubirea care poate salva lumea. Dar cu iubirea lucrurile nu sunt deloc simple. si nu ma gandesc la cea crestina, care e absoluta si neconditionata. Cum mai este înteles cuplul în vremurile moderne, în „noua dezordine amoroasa”, aceasta e întrebarea! Se scrie mult pe aceasta tema, si sunt mai multe idei în dezbatere. Se recunoaste faptul ca modelul traditional al familiei întemeiate de un barbat si de o femeie, ramane înca, înca, cel mai puternic. Acest lucru este afirmat si de un autor american, a carui cartulie se cheama „Împreuna în doua case”, în scrierea cu pricina fiind analizat noul trend în materie de convietuire, de relatii umane. De fapt, este vorba despre un fenomen social, un model îmbratisat de tot mai multi tineri, în special, din Franta, Anglia, Suedia, Norvegia, Statele Unite. Ca de obicei, nimic nou sub soare, pentru ca au existat, de-a lungul timpului, multe cupluri celebre care au adoptat aceasta formula: sa aiba fiecare casa lui si sa traiasca liber, fara oficializarea relatiei, fara hartii si încorsetari juridice. În virtutea doar a ceea ce-i lega si-i unea pe cei doi, dragoste, preocupari, pasiuni comune, acelasi fel de a vedea lucrurile, aceeasi filosofie de viata, etc. Astfel de cupluri atipice au fost George Sand si Chopin, Jean Paul Sartre si Simone de Beauvoir, Woody Allen si Mia Farow. Nici lui Hemingway nu i-a displacut acest fel de viata, specific firilor boeme, artistilor, în primul rand. Dar, voila, modelul s-a extins si în afara zonei artistice, unde conventiile sociale au fost dintotdeauna sfidate. Acum sunt foarte multi tineri care aleg sa-si pastreze independenta, sa locuiasca separat, chiar daca au un partener de viata constant, si pe care-l iubesc cu adevarat, împartasind aceleasi convingeri. Prejudecati sunt însa destule în aceasta privinta, mult mai numerosi fiind cei care nu concep un astfel de cuplu, nu-l „crediteaza”. LAT-ul, adica prescurtarea de la living apart together castiga teren si adepti în mod rapid, desi psihologii traditionalisti nu-l încurajeaza, ei sustinand, în continuare, ca baza societatii o constituie familia, ca doi oameni care sunt angajati într-o relatie de cuplu trebuie sa-si asume responsabilitati tot împreuna. Desigur, orice mod de trai are avantaje si dezavantaje, parti profitabile si inconveniente. Mie mi se pare normal ca fiecare sa-si aleaga stilul de viata din proprie vointa si dupa placul inimii. Între lung, adica o casnicie obosita, rutiniera, lipsita de dorinta, de surpriza, monotona si cu obligatii stricte, eu aleg LAT-ul, care mi se pare mai igienic, pur si simplu, mai ofertant pentru afirmarea personalitatii. Si mai provocator, fiindca distanta, spatiul liber de respiratie dau mai multe sanse duratei reale a unui cuplu, tinand numai de autenticitatea sentimentului de iubire.
Carmen Mihalache