Bric-Brac: Teroarea dimensiunilor mici sau standardizarea fericirii

De cate ori ma uit la o defilare de moda, si vad pe podium umerasele alea umblatoare, cu figuri neinchipuit de triste, de fapturi chinuite, ma apuca o mila infinita. Parca si aud cum le zdranganesc oscioarele manechinelor acelea scheletice, famelice, fantomatice. Sa ne intelegem, imi place enorm moda, dar vreau sa o vad pe femei normale, cu dimensiuni armonioase. Supermodelele din ziua de azi, care au sarit de la clasicul barem de centimetri 90-60-90 la mult mai restrictivul 76-56-81 nu ma intereseaza. Decat poate ca o bizarerie, ceva impotriva firii. Mi se pare mai mult decat limpede faptul ca frumusetea nu este o chestiune care sa tina de numarul de centimetri si de kilograme. si, in fond, e frumos ce-mi place mie, exact ca-n paremie, dupa cum spune un personaj dintr-o piesa pentru papusi de G. Calinescu (“Brezaia”, cred), in chestiunea aceasta subiectivitatea fiind elementul cheie. Numai ca nu toti oamenii au curajul de a fi ei insisi, cedand in fata prejudecatilor, a conformismului ipocrit, convenientelor sociale, modei, standardelor artificial impuse etc. Sa va spun o poveste, desprinsa dintr-o piesa de teatru, pe care am vazut-o la un festival. Piesa se numeste Fat pig (“Grasa ca porcul”) si este scrisa de un celebru dramaturg american, Neil LaBute, cam cinic de felul lui, dezabuzat, misogin, mizantrop, revoltat, de unde i se trage si calificativul antitetic de “steaua neagra” a literaturii dramatice de peste Ocean. Si in ea este vorba despre o poveste de dragoste mai putin obisnuita. Adica, un tanar corporatist de viitor, aratos, tipul de metrosexual, vanat de o colega, sexoasa si ea, in vederea unui visat (de catre ea) matrimoniu, se indragosteste de o bibliotecara plinuta din cale-afara. Dar faptul ca e genul XXL nu o impiedica pe Helen sa fie desteapta, spontana, simpatica, dezinvolta, cu simtul umorului, buna, generoasa, ironica si autoironica (pastrand, cu inteligenta, masura in toate) stiind sa vorbeasca, sa asculte, sa rada cu pofta. Pe scurt, e o fata “aproape perfecta”. Sub acest titlu se si joaca, de altfel, spectacolul la Teatrul “George Ciprian“ din Buzau si Teatrul ACT plus Asociatia “Catharsis”, el fiind rodul colaborarii inspirate dintre aceste institutii. Dar ce credeti ca se intampla cu cei doi indragostiti, care intra intr-o relatie si se simt teribil de bine impreuna? Pai, se pune in miscare masinaria de strivit suflete, si colegii lui Tom (corporatistul chipes, dar slab, oscilant, las), prietenii lui, cum s-ar zice, diabolicul intrigant Carter si scorpia de Jeanne, incep sa-si bata crunt joc de el raspandind, prin firma, barfe si imagini cu iubita lui supraponderala. Lui Tom ii vine foarte greu sa treaca peste toate aceste sicane, hartuieli, are nevoie de timp. Iar, in final, va ceda presiunilor, conformismului las, mincinos, dar atotputernic, si se va desparti de Helen. Nu e sigur pe el, nu are curajul sa-si asume identitatea, sa fie el insusi. Iar ca el sunt multi, victime ale standardizarii sociale a reusitei si fericirii, niste imense bluff-uri, de fapt.
Carmen Mihalache