BRIC-BRAC: Nimic prea mult

Desi auzeam de la multa lume cum si-a petrecut un minunat concediu printr-o insula greceasca, aceasta fiind o destinatia turistica la moda în ultimii ani, eu nu am ajuns înca prin acele locuri. Era cat pe ce, acum catva timp, cand avusesem ocazia sa aplic pentru o bursa de creatie si sa am o rezidenta în Rhodos, dar, ghinion, tocmai atunci m-am îmbolnavit si mi-au trebuit vreo doua luni de tratamente, recuperari, etc. pentru a ma restabili. Dar ocazia o pierdusem, ce sa-i faci! Oricum, nu am simtit o mare pierdere, fiindca eu aveam Grecia of my mind. Toata adolescenta mea a fost hranita de „Legendele Olimpului”, si toate ispravile zeilor îmi erau familiare, apoi am citit marile epopei, „Iliada” si „Odiseea”, m-am delectat cu zeci si zeci de pagini de isoria artei, cu albume în care priveam frumoase reproduceri. Mai tarziu am descoperit presocraticii si filosofia lor, m-am lasat sedusa de arta maieuticii lui Socrate si de dialogurile lui Platon. Am învatat multe despre ce înseamna frumos, bun, moral, echilibru, armonie, simtul masurii din toate aceste lecturi. Tin minte o maxima a presocraticilor: ”nimic prea mult”, care nu m-a prea încantat în perioada romantica a liceului, cand tot încercam limitele si visam la lucruri grandioase, iesite din comun, nemarginite, sublime, la stari de extaz. Pentru ca, într-un tarziu, sa-mi pice sub ochi niste randuri din Pateric, unde sta scris negru pe alb: „tot ce e prea mult vine de la draci”. Si daca sententa „nimic prea mult” mi se paruse de o strivitoare banalitate la varsta elanurilor juvenile, si a tuturor îndraznelilor, acum lucrurile îmi apar în cu totul si cu totul alta lumina. E nevoie de maturitate, de experienta, adica de suferinta încercata pe propria piele ca sa întelegi lucrurile. Cum spunea lumea veche, a fi întelept înseamna a fi om patit. Grecii, care traiesc în leaganul civilizatiei europene, avand în spate o istorie a culturii bogata si fascinanta, ar fi trebuit sa stie cam totul despre ambiguitatea esentiala a vietii, în care durerea este mereu amestecata cu placerea si-i este constitutiva acesteia. Adica, te distrezi cat te distrezi, fentezi chestia asta anosta cu taxe si impozite, vrei numai trai neneaca pe banii „babacei”, dar si cand vine scadenta si întarca balaia, cum o scoti? Înteleptii greci stiau ce este renuntarea, resemnarea, asceza, chiar. Omul era considerat masura tuturor lucrurilor si el trebuia sa traiasca în cumpatare si în respectul legilor cetatii. Daca avea o mandrie supradimensionata si credea ca se poate împotrivi, prin forta libertatii individuale, vointei zeilor, cadea în exces, în hybris, iar asta–l ducea la pierzanie. Dar, vorba lui Hegel: „Istoria ne învata ca oamenii nu învata nimic din ea”, asa si cu greciii de azi: ei par a fi uitat tot ce tinea de stravechea lor întelepciune. Iar cu sireteniile lui Ulysse, cu calul lui troian nu mai faci nimic în lumea de azi, plina de masini si masinatiuni mult mai subtile si mai periculoase.
Carmen Mihalache