A fost așa cum mă așteptam, de Ziua lui Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale, mult festivism, ca de fiecare dată, și multe discursuri, mai mult sau mai puțin interesante.
S-au organizat manifestări, unele reușite, aducând în fața auditorilor puncte de vedere noi, dar și altele cu un aer școlăresc, banale, formale, cu multă vorbărie fadă. Și pe la noi, adică loco, dar și prin alte părți, așa după cum am constatat după ce am citit prin presă despre felul în care a fost sărbătorită această importantă zi. Am văzut destule comentarii ironice vizavi de formalism, de lipsa spiritului critic, singurul care poate construi cu adevărat și durabil în cultură. Și am să revin la un astfel de comentariu venit din partea unui demnitar.
Dar mai întâi am să spun că l-am ascultat cu atenție pe academicianul Eugen Simion, în discursul său din Sala Ateneului Român, domnia sa semnalând câteva lucruri și aspecte care ar trebui să ne dea mult de gândit. A vorbit despre nevoia vitală a studiului serios în școală a istoriei noastre, a umanioarelor în general, și a făcut câteva observații profunde asupra unor stări de lucruri actuale, deloc prielnice actului de cultură, încheind cu două foarte bine alese citate din Eminescu și Eugène Ionesco. Amintindu-ne de „sabia spiritului” învingătoare peste vremi, de cultura care leagă oamenii, îi unește. Aceasta fiind puterea ei, cea mai nobilă dintre toate, benefică întru totul.
Parcurgând cele scrise în presă și pe unele bloguri, am remarcat o postare cu un titlu având o evidentă nuanță de sarcasm: Domnul Goe la putere, de Ziua Culturii Naționale, aparținând unui fost ministru al Culturii, lui Ionuț Vulpescu. E un text foarte amar, care risipește orice urmă de iluzie, din moment ce autorul lui afirmă răspicat că nu mai e la modă meritocrația acum, la noi, și că trăim sub semnul lui Caragiale, nu ne-am desprins de lumea satirizată de genialul comediograf.
Că la modă sunt impostura, oportunismul, promovarea non-valorilor, a unor inși cu studiile făcute pe sponci, la vreo „privată”. Așa se explică faptul că dl.Goe s-a emancipat și a ajuns mare, face și desface, conduce, „ne domină pe toți.” Într-o realitate de bâlci, în care „pretențiile, ifosele, tupeul, obrăznicia țin loc de competență, de ideologie, de reper moral”. Trist adevăr, desigur, dar greu de contrazis. De meritocrație nu am mai auzit de mult (oare când a fost cu adevărat la noi, într-un loc în care totul e la tarabă, se tranzacționează în funcție de interese) aveam speranța asta pe la începutul anilor ’90, dar mi-a trecut repede.
A învins, în schimb, mediocraţia, toți mititeii descurcăreți nevoie mare, cocoțându-se cât mai sus. Mă și mir cum de nu-i ia amețeala. Sunt luaţi aşa, pe sus, de aer, pesemne, fiindcă-s uşori, goi pe dinăuntru, n-au niciun fel de substanţă, ci doar poftă de parvenire, de putere.
Locuim tot „în țara miticilor”, atât de bine prinși în insectar de Caragiale, cu geniul său, cu inegalabila lui vervă fosforică, și am rămas tot „neamul nevoii”, aşa cum zicea Eminescu, excedat de atâta prostie și neputință. De veșnica noastră împotmolire, autoimpiedecare.
Și totuși eu cred în reala putere a culturii, care e una gingașă, cucerind fără războaie, fără să lase învinși, modelând sufletul oamenilor. Pentru ca ei să capete și o înfățișare plăcută, cu trăsături blânde, cizelate, să fie luminați din interior, locuiți de spiritul binelui și frumosului.
