Multa vreme nu mi-a placut Liz Taylor, nu ma dadeam în vant nici dupa magnificii ei ochi violeti, nu o vazusem în vreun rol în care sa ma convinga de calitati actoricesti deosebite, si chiar ma enerva vocea ei, mica, subtire, oarecare. Sigur ca, la o varsta foarte mica, nu mi-a scapat filmul ei la mare moda atunci, superproductia "Cleopatra", de unde am ramas cu imaginea exotismului, a fastului, uitandu-ma fascinata la costumele si podoabele reginei Egiptului. Dar Liz era acolo decorativa si atat. Am aflat apoi despre povestea de dragoste tumultoasa înfiripata pe platou între ea si Richard Burton, el fiind unul dintre actorii mei preferati, pentru ca se vedea la el, în interpretarile lui, si o solida scoala de teatru. În plus, irlandezul betiv avea un irezistibil farmec viril. Si o gura a naibii de spurcata. Oricat de îndragostit era de Liz, tot îi spunea, cand îi pica lui bine, ca e grasa, ca are tate mari si picioare cam scurte si cracanate, deh, mici delicatesuri din astea. S-a întamplat pe urma sa am o adevarata revelatie cand Taylor a jucat în "Cui i-e frica de Virginia Woolf?", ecranizare dupa cunoscuta piesa a lui E. Albee, rolul Marthei aducandu-i actritei cel de-al doilea Oscar. Se uratise, se îngrasase, dadea pe gat cantitati enorme de alcool, ca sa intre în pielea personajului. Si a reusit pe deplin, convingand si cucerind criticii de film, pe cei mai exigenti, si care-i fusesera destul de ostili pana atunci. Dar Liz era fenomenala în tot ce facea. Burton spunea ca nu s-a plictisit niciodata langa ea, pentru ca mereu îl surprindea cu ceva nou. Avea o vitalitatea debordanta, era o femeie spectaculoasa, cu o imensa pofta de viata, de dragoste, cu un chef nebun de a uimi lumea cu aparitiile, gesturile, pasiunile ei. Ea si Burton, cand filmau împreuna, mergeau la hoteluri însotiti de o numeroasa suita. Certurile si chiar bataile începeau, uneori, din hol. Se porneau pe baut (dand si servitorilor partea lor, ca erau niste mari generosi, aiuriti, nebuni, fermecatori), întai curgea sampania, pe urma se cinsteau cu Martini, cu diferite cockteiluri, si puneau capac cu multa votca. Dupa care se paruiau zdravan. Iubirea lor a fost una fatala, amandoi erau temperamente vulcanice, doua uragane dezlantuite. Se putea ajunge la crima, avea sa recunoasca Burton. Dar cum iubirea nu moare niciodata, la înmormantarea lui Richard, Liz a fost acolo, îmbracata într-o superba rochie rosie, pentru ca asa îi placea lui sa o vada cand ea stralucea la bratul sau, la evenimente în care atragea, ca un magnet, toate privirile. As putea sa povestesc o multime de lucruri despre ea (si despre senzatia creata de tulburatorul ei parfum, „White diamonds”, pe care l-am primit în dar, într-o melancolica toamna, la Viena), dar închei cu vorbele unui mare regizor, F. Zeffirelli, pentru ca ele spun totul despre unforgettable Liz: „o diva ca nimeni alta si o femeie mai mult decat libera (într-o epoca destul de conservatoare – n.m.), frumoasa si inteligenta”.
Carmen Mihalache