Romania: o scrisoare pierduta?

Cu o saptamâna înaintea aniversarii zilei de nastere a marelui comediograf I.L. Caragiale, teatrul bacauan a prezentat publicului o noua versiune scenica a celebrei piese “O scrisoare pierduta”, în regia lui Dumitru Lazar Fulga. Regizorul a fost tentat, de-a lungul anilor, de realizarea unei integrale Caragiale, ca un omagiu adus celui supranumit parintele teatrului românesc si, implicit, ca o recunoastere a faptului ca nu ne-am desprins de sub tutela geniului acestui mare observator de moravuri, continuând sa traim într-un adevarat bâlci, unde totul e cu josu-n sus si e scos la taraba, spre vânzare. Dumitru Lazar Fulga a recitit textul cu mare atentie, nu i-a fortat sensurile, a inovat în interiorul acestuia, a distribuit altfel accentele, scopul sau nefiind unul al rasturnarilor ostentative, a socarii spectatorului cu orice pret. Regizorul da dovada de o prudenta lucida si construieste un spectacol limpede, de atitudine, încarcat de amaraciune si revolta. Sunt multe trimiteri la actualitate în aceasta viziune regizorala grava, în fond, responsabila, care nu vizeaza ludicul, ci o asumare si o constientizare a climatului nefast în care baltim, a inertiilor în care ne afundam, a unui tip de involutie, de disolutie, de degradare accelerata a vietii. Creatorul spectacolului ne vorbeste despre o Românie devenita Românica sau tara ciolanului. Care e gras, plin de carne pentru cei aflati la putere, si razuit total, gol, pentru popoprul umilit, furat, mintit. Ultima imagine din spectacol, dupa ce tranzactionarile au avut loc si clientela politica a fost servita, este aducerea, în prim-plan, a unui imens ciolan golas, legat cu o funda tricolora. Pauperizarea oamenilor simpli, manipularea grosiera, lipsa totala de scrupule, rapacitatea puternicilor zilei, demagogia, “democratia fara popor”, sunt tintele atacului directorului de scena, care nu e deloc dispus sa se joace la modul gratuit. “O scrisoare pierduta” e aproape un spectacol manifest, putând fi perceput ca un apel la luciditate, la trezire, la spiritul critic si la responsabilitate. Caietul program este în forma de plic, contine scrisoarea pierduta de Zoe (aici ma asteptam, totusi, la altceva, mai imaginativ, la o parafraza ironica, în fine…) si este adresata, foarte direct, în sensul celor spuse mai sus, unui alegator. Care ar trebui sa gândeasca unde pune stampila, si sa stie pentru cine si de ce voteaza.
Cât despre distributia spectacolului, pot spune ca este multumitoare, în linii mari. Elementul de surpriza ar fi travestiul pe care-l face Firuta Apetrei, în Agamita Dandanache (actrita reusind sa creioneze exact tipologia de pisicher parsiv, cu apucaturi detracate, si cu puseuri libidinale a santajistului, trimis de la centru). Dar nimic nu ne mai uimeste, dupa ce am vazut “O scrisoare pierduta” cu vampiri, la Nationalul bucurestean, în regia lui Alexandru Tocilescu, sau o montare a lui Tompa Gabor, la Teatrul Maghiar din Cluj, unde toare rolurile erau jucate în travesti. Pornind de la îndemnul “Zoe, fii barbata!”, personajul era intrepretat de un actor, iar toate celelalte personaje masculine, de catre actrite. În teatru se poate orice, aici este un teritoriu al libertatii totale de imaginatie, de fantezie. Pe scena de la Bacovia, Zoe capata înfatisarea Florinei Gazdaru, care se achita admirabil de acest rol. Ea compune portretul unei femei foarte sigure pe farmecele ei, cu un magnetism senzual apreciabil, e frumoasa, eleganta, autoritara, jucând un teatru teribil în viata, când trece, brusc, de la razgâieli de fetita, la gesturi dure, astupându-i gura lui Catavencu, de pilda. E foarte determinata în tot ce face, e cinica. Si nu mai are caracteristicile cunoscute, acelea de “domina bona”. Cinismul, interesele, lacomia, “machiaverlâcurile”, rapacitatea, oportunismul agresiv, anima toate personajele din piesa. Exceptie face Cetateanul turmentat, ajutat de aburii alcoolului, probabil. E un galigan simpatic, dezorientat, cu un aer boem, cântând la muzicuta, Ion Goranda fiind foarte nimerit în personaj. Tipatescu, ferches foc, baiat de viata, fredonând cântece de dragoste si dor, din folclor, este Adrian Gazdaru, cu o buna evolutie pe parcursul spectacolului. Interesant e Trahanache, jucat cu dezinvoltura de Viorel Baltag. Onorabilul nu e deloc zaharisit, e chiar un barbat bine, în putere, si foarte cochet, îmbracat modern, “trendy”, cu sacou crem, tricou negru si vesta rosu închis. Spionul sau, Pristanda, este interpretat, cu mijloace adecvate, cu ton plângaret, si cu antenele vicleniei bine întinse, de Dumitru Rusu, prompt la datorie. Si Catavencu e diferit fata de ce am mai vazut. În interpretarea lui Valentin Braniste, economicoasa, într-un stil mai sec, “cool”, acesta are ceva de mafioso (trimiterile la tipul de relatii mafiote, la o noua oligarhie, teribil de corupta, fara pic de scrupule, sunt frecvente în montarea lui Dumitru Lazar Fulga), având si o vestimentatie neagra, specifica genului amintit. Savuros este cuplul, alcatuit pe tipul de comic contrastiv, Brânzovenescu-Farfuridi, Stefan Alexiu si Bogdan Matei fiind un tandem izbutit, cu miscari coregrafiate, de o mare plasticitate. I-am retinut în mod deosebit pe cei doi tineri si talentati actori. Asa dupa cum mi s-au impus atentiei decorul inspirat, foarte sintetic, dar sugestiv ca idee si multifunctional al Cristinei Ciobanu, cât si frumoasele costume în alb si negru (politica e o lupta pe fata, ea nu are nuante) semnate de aceeasi artista cu o personalitate inconfundabila.
Carmen Mihalache