Bric-Brac: Pentru satisfactia onoratului public

Ce greu este sa fii poet national, ce greu este sa fii Eminescu, spunea Ana Blandiana, la sarbatorirea zilei acestuia. Stau atat de multe pe umerii lui, ne raportam la el de fiecare data, il invocam ca pe o instanta suprema a spiritului romanesc. Totul e facut la modul foarte sobru, unii parca pica in transa cand vorbesc despre marele poet, care avea, insa, un extraordinar simt al umorului, ceea ce stiu mai putini. I-am recitit, zilele acestea, cronicile de teatru, si m-am amuzat copios. In primul rand, Eminescu sustine faptul ca un critic dramatic (cel mai neiubit dintre oamenii de teatru, dar ale carui verdicte sunt asteptate cu infrigurare in lumea scenei) trebuie sa aiba un masurariu, o dreapta cumpanire a faptelor supuse analizei. Socotit cel mai de seama estet literar al vremii sale, cu un vast orizont de lecturi filosofice, Eminescu a facut, ani de zile, critica dramatica la varf, acordand acestei activitati o importanta deosebita. Si a scris teatru, neconsiderand, nicio clipa, cum fac, mai nou, destui critici literari, ca dramatugia ar fi un fel de cenusareasa a literaturii. Era un mare iubitor de teatru, il pretuia enorm pe Shakespeare, numindu-l “divinul brit”. Tocmai in numele acestei pasiuni pentru Thalia, se exprima cu multa franchete in interventiile sale, dand verdicte dure si desfiintand cu vorbe caustice veleitarismul si impostura. Afirma ca “nu lingusim pe nimenea pentru ca nu suntem in stare de-a spune neadevarul, iar adevarul este singura ratiune de a fi a unei dari de seama de orice natura”. Fiinta eminamente morala, Mihai Eminescu era tentat sa puna valoarea etica inaintea chiar a celei estetice, apreciind pe acei autori care isi dadeau silinta onesta de a scrie “solid si sanatos, fara jignirea moralei si a cuviintei”. A dus o adevarata campanie impotriva melodramelor, a dramelor de bulevard si de senzatie, care “trateaza despre incalcarile codului penal si boalele trupesti”, cu eroi scosi parca dintr-o curte a miracolelor. Iata, apropo de umorul de care aminteam, de ironia caustica, mai precis, cum desfiinteaza cronicarul Eminescu o dramoleta ieftina, incare intrigantului ii merg uneltirile o vreme, dar “in actul al cincilea i se infunda si lui; ori ca-l ia si-l duc la politie; ori ca victimele lui chiar il rapun: ori ca se ucide el insusi de mustrarea cugetului; ori, daca nu i se intampla una din astea, apoi trebuie neparat sa-i caza apoplexie sau tavanul in cap, pentru satisfactia onoratului publicului”. Daca ar trai astazi, si ar vedea inflatia de telenovele stupide de pe la diverse televiziuni, ar avea materie de scris, nu gluma.
Carmen Mihalache