161 de ani de la nasterea lui Eminescu. De 161 de ani nu mai suntem singuri. Locuim într-o lume în care gândul eminescian ne este leac pentru suflet. Eminescu este leacul nostru cel de toate zilele. Ne lecuieste atunci când ne întreaba daca „Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”, dar si când ne spune „Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!” El este, a fost si va fi acel odata ca niciodata, fara de egal, povestea noastra care ne-ajuta sa mergem fara complexe la întâlnirile cu Goethe, Shakespeare sau Dante. Eminescu nu este darul zeilor. El este cel mai pretios dar pe care ni l-au facut zeii. (Ion Fercu)
„Întruparea literara a constiintei românesti”
„Eminescu se deosebeste de toti scriitorii vremii sale si prin aceea ca opera lui întreaga n-are nici cea mai slaba masura si supt niciun raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie catre toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor. Nascut în coltul de catre granita al Moldovei de Sus, crescut în Bucovina, apoi scolar într-un asezamânt ardelean, în sfârsit studiind la Viena între românii din toate partile, care supt îndemnul lui pun la cale înaintea mormântului din Putna a lui Stefan cel Mare cea dintâi serbare a sufletului, a traditiilor, a gloriei românesti, care sunt ale tuturor celor de sângele nostru si de limba noastra, înfratit apoi cu poporul prin strabaterea adânca a tainelor cântecului multimilor – Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita (…) Orice rând din Eminescu merita sa fie tiparit”.
(Nicolae Iorga )
„Un astru tâsnit din adâncurile cerurilor din Rasarit”
„Desigur, nu este putin ceea ce datoreaza gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigureaza lumea lui este scos din izvoarele traditiei autohtone. Pâna si temele care par luate cu împrumut din romantismul european – acea problematica filosofico-religioasa atât de bogata si de interesanta în chiar contradictorietatea ei – îsi împlânta radacina în humusul crestinismului primitiv, se încadreaza în climatul neoplatonic al patristicii rasaritene. si daca sufletul popoarelor se oglindeste în cuvântul poetilor, Eminescu reflecta si în aceasta istoria intelectuala a poporului sau, depunând marturie pentru ea. (…) Eminescu nu e floare rara, desfacuta aproape prin miracol dintr-o samânta adusa din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru tâsnit din adâncurile cerurilor din Rasarit, ca marturie despre o civilizatie noua si tânara, dar înradacinata într-un trecut de veche cultura si de severa traditie. Ca si Luceafarul sau, si lumina lui a strabatut, înainte sa ajunga la noi, o cale lunga”.
(Rosa Del Conte)
„Rege ( …) al cugetarii omenesti”
„Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plânge o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel surâs de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la Curte si l-am vazut pastrând si aici simplicitatea încântatoare ce-o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însusi al cugetarii omenesti, care alt Rege ar fi putut sa-l distinga? si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavârsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orice coborâre în lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca!”
(Titu Maiorescu)
„Cel mai mare poet pe care l-a ivit (…) pamântul românesc”
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”.
(George Calinescu)
