Aduceri-aminte
Daca veti verifica prezentele pe internet ale lui Ioan Lazar (1 ian. 1940, Chisinau – 22 nov. 2000, Bacau), veti da de un filmulet realizat de promotia 1988 a Liceului Teoretic „Lucretiu Patrascanu“ (azi, Colegiul National „Gheorghe Vranceanu“) la doua decenii de la absolvire. Dirigintele uneia dintre clase a fost profesorul de limba si literatura româna, caruia nu numai aceasta generatie îi poarta o amintire frumoasa. Va va însoti, pentru mai putin de patru minute, un cântec gen folk, aproape necunoscut, din care am extras sintagma din titlu. I se potriveste lui Ioan Lazar si tuturor celor care au trecut dincolo, lasându-ne mai singuri si mai saraci. I se mai potriveste si dintr-un motiv intelectual-profesional: teza de doctorat pe care o pregatea îl avea în atentie pe Nichifor Crainic, surprins „între capcanele infernului si nostalgia paradisului“. (Asa si-a numit primul volum – din cele doua proiectate –, aparut în anul fatidic 2000.) Dedicata sotiei si copiilor, cartea este o utila reconsiderare a personalitatii creatoare de exceptie care a fost Nichifor Crainic, cel ce ne îndemna sa-l cautam în scrierile sale, în revista „Gândirea“ – pe care a ctitorit-o –, în cursurile de la Teologie ori la Academia Româna. Sa nu facem greseala de a-i descoperi mormântul, pentru ca „sub cruce e un pumn de tarâna doar“.
„Unul dintre cei mai de seama animatori culturali interbelici“ („Manuscriptum“, nr. 100) nu a avut parte de recunoasterea necesara decât în ultima vreme, când Muzeul Literaturii Române si revista „Memoria“, în special, cu sprijinul familiei, dar si al fostilor studenti sau apropiati, au redeschis „dosarul Crainic“. Si ca în cazul oricarui front nou, îsi fac loc toate interpretarile posibile. Daca multi îl considera „unul din autorii cei mai nedreptatiti de istorie“, altii îl asaza între intelectualii „anti-democrati“, pentru faptul de a fi produs „confuzia criteriilor“ si de a promova „un traditionalism paseist“. Ioan Lazar are dreptul sa se întrebe: „Românul Nichifor Crainic nu mai are, asadar, nimic sfânt si trebuie crucificat?“ (p. 6) Deculpabilizarea nu e formala: „Fara îndoiala, generatia lui Crainic nu este o generatie fara pacate, dar cei ce ridica piatra împotriva ei ar trebui sa tina seama de complexitatea circumstantelor în care s-au produs evenimentele, de cauzalitatea lor si, îndemnându-i pe altii la toleranta, ar trebui sa fie ei însisi mai toleranti“ (p. 9). Rechizitoriul lansat de Ioan Lazar ne zguduie si pe cei din 2010: „De ce nu se întreaba, fie si în treacat, cei ce acuza cât am pierdut noi, românii, în plan cultural, prin decapitarea cu brutalitate, sub diferite pretexte, a elitelor intelectuale?“ Solutia e previzibila: a sosit „momentul punerii în paranteza a oricaror sentimente si ezitari, al abordarii curajoase a tuturor problemelor delicate“ (pp. 9-10).
Un model de abordare conforma cu un sistem de principii morale asumate din copilarie si adolescenta si cultivate prin lecturi vaste si de calitate îl avem în volumul dedicat lui N. Crainic. Involuntar, ca unul care l-a cunoscut destul de bine pe autor, am procedat la o punere în oglinda a celor doua chipuri: omul si cercetatorul. Am gasit în cele 111 pagini semnele caracteriale ale lui Ioan Lazar: cumpatarea, judecata fara pripeala, dar si atitudinea critica ori lipsa de obedienta ideologica. Mai mult decât atât: liniile conduitei se pot recunoaste pe linie paterna. În 1992, l-am vizitat la Otelesti – un satuc din comuna Izvorul Berheciului – pe învatatorul Petru Lazar, cu care am discutat despre profesorul sau, Grigore Tabacaru. Am ghicit în chipul moral al tatalui desenul mult admiratului dascal Ioan Lazar. (Mi-amintesc ca în urma cu exact zece ani, anuntându-i pe studentii filologi bacauani, la un curs, ca profesorul de la „Vranceanu“ nu mai este, o fosta eleva a sa a plâns în nestire…)
Cartea lui Ioan Lazar nu este o tratare descriptiva a operei lui Nichifor Crainic, nici o sinteza a acesteia, ci o reevaluare matura si necesara a unei conceptii etice, estetice si atitudinale fata de dumnezeire, de pacat si de vina. Onest cu asupra de masura, nu-si permite sa eludeze legea ghilimelelor, încât un corpus de cinci pagini are parte de 14 trimiteri bibliografice, cu indicarea paginii/ paginilor. În ciuda acestui fapt, discursul de ansamblu al lui Ioan Lazar este unitar, articulat si, paradoxal aproape, original. Citatele sunt doar pietrele pe care paseste pentru a se ridica la propria atitudine fata de ideea comentata. Fara a se lasa furat de reusita unei metafore („Literatura unui popor e catedrala ce ramâne dupa ce evul a trecut“ – N. Crainic sau „Mergând în singuratate, sa nu uiti doua lucruri: sa iei un tovaras, pe tine însuti, si sa cauti în frumusetea pamântului pe Tatal nostru, care este în ceruri“ – N. Iorga), Ioan Lazar îsi construieste propriul eseu, derivat din însumarea ideilor asimilate si din distilarea acestora în propria imaginatie.
Se vede limpede experienta acumulata pâna în anul 2000, scriind în special „Anotimpurile romanului“ (I – 1994, II – 1997), cu Petre Isachi, dar si lantul de articole publicate în „Convorbiri didactice“, „Ateneu“, „Credinta ortodoxa“, „Excelsior“ s.a. Unul dintre cei mai priceputi condeieri bacauani, Ioan Lazar a ilustrat convingator eseul si comentariul didactic, sinteza si analiza literara. Si câte ar mai fi putut sa scrie daca nu ar fi urcat asa de repede „cu aripile-n cer“…
Ioan Danila
