Aruncând o privire asupra lui 2018, mă curtează dezamăgirea. Cauzele sunt cele știute: lipsa de responsabilitate, competență și morală a clasei politice; atitudinea dictatorială/ sfidătoare a Puterii; statutul de mim-circar al Opoziției; bâlbele de tristă antologie ale Justiției politizate; mercantilismul molipsitor al stafului B.O.R.; isteria politicilor fiscale și salariale; inerția sistemelor de sănătate și învățământ; sfidarea truditorului onest…
Astăzi însă, în zorii lui 2019, sunt un fel de optimist de serviciu… Faptul că societatea civilă a dat vizibile semne de sănătate morală în 2018, mă aruncă pe un val al speranței. Cred că va continua parcursul de revigorare a virtuților sale. Un sociolog spaniol, studiind comportamentul românilor din Spania, a concluzionat că nu românii sunt problema României, ci politicienii ei (tot români, dar…). Această nouă percepție poate fi de bun augur.
Preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene ar putea fi o șansă grozavă pentru dezmeticirea noastră națională…
Optimismul meu, raportat la 2019, este fundamentat însă mai ales pe sugestiile unor spirite care n-au fost niciodată prizoniere ale vrajbei care stă pitită în orice clipă prezentă. Edith Lovejoy Pierce, poeta, de pildă, mi-a spus cândva: „Vom deschide o carte nouă. Paginile ei vor fi albe. Cuvintele noi le vom scrie. Titlul cărţii este «Oportunitate», iar primul ei capitol este Ziua Anului Nou”…
Cuceritor, nu? Cu accentul pe gândul că nici istoria TA, din anul care a debutat, n-ar trebui lăsată pe seama altora. TU trebuie să-i scrii cuvintele. Și l-am mai ascultat și pe criticul de film Brooks Atkinson, care mi-a oferit o nouă doză de optimism: „Aruncă anul ce s-a dus în hăurile tăcute ale trecutului. Lasă-l să se ducă, pentru că a fost imperfect; îi mulţumesc Domnului că îl poate face să plece”…
