Norocul nostru

G. Bacovia – 129

In anul 1957, anul trecerii in eternitate, Bacovia a lasat mai multe cugetari sub titlul „Divagari utile“, din care ni se infatiseaza o alta fiinta poetica si sociala: „Poeti, evitati singuratatea, intre oameni e viata… Cum i-am iubit… Dar ei nu m-au voit…“ Mai putem crede, dupa astfel de vorbe, ca a fost un mizantrop? Daca el ne-a iubit, de ce nu-i intoarcem simtirea? „Luceafarul meu? Stea fara noroc…“, mai scria atunci. Pentru el aceasta era perceptia, dar pentru noi azi, tot mai intens, nu. Bacovia este norocul urbei care l-a dat, inca neputincioasa in a-l pune in valoare. Ciudat, dar dupa atatea decenii de la ridicarea in nemurire, nu ne-am vindecat de uluire. Talentul sau, tot mai evident cu fiecare an adaugat biografic, a avut darul sa ne copleseasca si sa ne complexeze. Vreau sa cred ca noi, cei de azi, ne aratam incapabili sa-l asezam in lumina la el acasa, dintr-un ascuns sentiment de inferioritate. Provincialismul de care au facut caz exegetii ne apasa mai puternic decat pe el, la vremea lui. Altfel nu se explica ritmul de „un pas inainte, doi inapoi“ pe care ni l-a impus nu se stie ce forta obscura. Ba ar fi inca un pas inainte: cererea noastra formulata pe 17 august („Bacaul, mai sarac in insemne culturale“, in „Desteptarea“) a avut ecou: au fost recuperate fragmente din salcia-simbol din Parcul Trandafirilor, taiata fara regrete, poate pentru a contrazice versul poetului: „Acum, sta parcul devastat, fatal…“ („In parc“).