Un exercitiu de sinceritate emotionanta

Pe marginea unui recital actoricesc

Generatia cool se grabeste sa taxeze drept expirati, “tombatere serbetizate si liricoide”, pe mai toti artistii trecuti de o anumita varsta. Sigur ca e stupida o astfel de atitudine, e chiar “talibana”, imorala. Pentru ca nimic nu începe pe un taram gol. De aceea, acum, mai mult ca în alte dati, mi se pare foarte clara nevoia unei grabnice regrupari în jurul valorilor certe, al unor interese majore si al unui dialog echilibrat, la scara umana, aproape intima. Cand spun aceste lucruri am în minte si în suflet impresiile de la recitalul lui Stelian Preda, “Vietile unui vis – Teatrul”. Un recital de un mare firesc, desfasurat (la Centrul de Cultura “George Apostu”) într-o atmosfera decontractata, calda, familiara, aproape intima, de salon de arte de pe vremuri. Actorul a intrat în sala si a salutat, rand pe rand, pe toti cei cunoscuti si îndragiti, rude, prieteni, colegi, admiratori… S-a creat pe loc o retea nevazuta, o legatura, un fel de plasa de siguranta care ne tinea împreuna si ne suspenda în timp, salvandu-ne de ceva rau, urat, primejdios. Omul din fata noastra era un semen (mon semblable, mon frere,) care ni se destainuia, ne lua drept martori ai destinului sau. Era sincer, nu ascundea nimic (în limita decentei, a pudorii normale). Distantele s-au topit. Vorbele curgeau de la sine, ca apa, memoria afectiva le hranea, le dadea forme, relief, culori, nuante, umbre si lumini, tresariri, bucurie, durere, înfiorare… Nu-i usor sa rechemi trecutul, sa raspunzi în fata constiintei si a inimii tale pentru tot ce-a fost, pentru tot ce-ai facut. Îti trebuie curaj, barbatie, nu gluma! Bunatate si omenie, întelepciune, îngaduinta. Si talent, desigur, si forta de a nu fi renuntat la visurile de odinioara, care ti-au înaripat viata, te-au ferit de acreala, de scortosenie, de rugina. Nu fac o cronica de specialitate aici, notez doar cateva ganduri, dar tin neaparat sa spun ca am vazut un recital tulburator, sustinut de un scenariu extrem de bine articulat, profesionist (în textura lui teatrul si viata reala, fictiunea si biografia se întrepatrundeau fertil, semnificativ), în care se simtea din plin mana regizorului si talentatului scenarist Dumitru Lazar-Fulga. Si as mai vrea sa adaug ca, dincolo de vocatia daruirii de sine si a asumarii singuratatii actorului de cursa lunga (un recital e, în fond, o forma de a fi liber dar singur în scena, expus, neprotejat, “spalat de teatru”), am admirat atitudinea ferma, protestul împotriva a tot ce atinge demnitatea umana si arta, care zideste si da expresie înalta, noblete spiritului.