Azi, un centenar: Ioana Postelnicu sau parintele Vlasinilor

A scris relativ mult, proza îndeosebi. În ultimii ani s-a ocupat si de eseu, iar apoi, din nou, de memorialistica. Dar punctul forte al creatiei Ioanei Postelnicu ramâne ciclul Vlasinilor, care ramâne drept o monografie exemplara a vechiului Ardeal.
Sa reamintim: Eugenia Banu (numele ei real; n. 18.03.1910, Poiana, Sibiu) vine de la Bucuresti, în 1997, dupa o grea încercare a vietii (suferise o congestie cerebrala), la Bacau, unde se aflau fiica sa, Milena, si ginerele, Gheorghe Doroftei, actori la Teatrul „Bacovia“. Se grabeste, aproape speriata, sa-si ia loc de veci la Cimitirul Sarata, dupa care… asteapta. Nu s-a întâmplat însa nimic funest. Dimpotriva! Pâna în 2004, când s-a hotarât sa ne lase mai singuri (la 28 nov.), a trait a doua viata de scriitor. E drept ca si urbea a recunoscut valoarea darului nesperat si ca a fost aproape rasfatata de bacauani, dar si de cei aflati în trecere pe aici. Nu mai putea sa se deplaseze cu usurinta (si-a permis doar doua iesiri, la Tescani si la Falticeni), dar devenise un magnet pentru cei din jur. Numai eu i-am condus pe strada Visinului (ce frumos i-ar sta cu alt nume: strada Ioana Postelnicu!) pe Al. Melian, George Muntean, Ion Nuta, Adela Popescu, cu care a dialogat ore în sir. S-ar putea spune ca, pentru bacauani, în apartamentul scriitoarei se petreceau sedinte ca la un cenaclu ad-hoc. Scriitori, muzicieni, profesori, studenti, elevi erau atrasi de mirajul ultimei sburatoriste. Interiorul era – si înca e – unul aristocratic: mobilierul, tablourile, candelabrul, diverse obiecte, laolalta cu fotografii de la cenaclul condus de Eugen Lovinescu. Deasupra usii, în holul mic, o miniexpozitie de coperte ale cartilor anunta ca pasim în salonul unui scriitor. Dintre toti, cel mai în largul lui se simtea aici Octavian Voicu. Taifasurile lor, din care am înregistrat câteva, nu erau moi, inexpresive. Caractere tari, îsi aparau punctele de vedere cu fermitatea omului stapân pe fondul de cunostinte din religie, filozofie, dar si din politica.
A iubit cu patima Bacaul si Moldova. Nicicând nu înceta sa laude aceasta parte de tara despre care nu stiuse nimic pâna în 1997. George Bacovia, Vasile Alecsandri, George Enescu, Vasile Pârvan i-au populat mintea multa vreme. „Dupa ora noua, seara, când ramân singura, stau de vorba cu ei. Nu-ti poti închipui ce oameni grozavi sunt!“ Vorbe ca acestea, care au încaput pe 106 casete audio, au conturat o constiinta vie, temerara, o memorie prodigioasa.
Cu voia ei, înca de prin 2001, am pus la cale un club, „Prietenii Ioanei Postelnicu“. Ne-am întâlnit de mai multe ori, cu studenti filologi mai ales, dar si cu cei de la Colegiul de Institutori ori cu elevi, pentru a rememora fragmente dintr-o istorie literara înca vie.
Acum, la centenar, ma conving din nou ca moartea transforma viata în destin. Ma uit în urma, spre acel 1997, si ma dumiresc: Ioana Postelnicu a reprezentat, vreme de sapte ani, punctul luminos al vietii culturale din aceasta urbe, dinamizând-o cum rareori s-a mai întâmplat.