aAtata timp cat nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina sub pasii tai care urca, ele se vor inmulti la nesfarsit”.
Frantz Kafka
In mitologia greaca, Pandora a fost prima femeie de pe Pamant. Zeus i-a poruncit lui Hefaistos, zeul mestesugaritului, sa o creeze . Zeii au inzestrat-o cu multe talente. Afrodita i-a dat frumusete, Apollo har muzical, Hermes putere de convingere Etc.. De aici si numele sau: Pandora, cea acu-toate-darurile”.
intr-o varianta mitologica se spune ca atunci cind Prometeu a furat focul din ceruri, ca sa-l daruiasca oamenilor, parintele zeilor a hotarat sa-l pedepseasca, daruindu-i-o pe Pandora. Fiind respinsa de Prometeu, Pandora a izbutit insa sa-l cucereasca pe fratele acestuia, pe Epimeteu, care a si luat-o de sotie. Drept dar de nunta, Pandora a adus o cutie in care olimpienii asezasera toate relele omenesti: ura, grija, boala, durerea, moartea… Zeus, care ii facuse acest dar special, i-a spus insa ca nu trebuie sa deschida niciodata cutia pe care o va darui celui care-i va fi menit ca sot pe Pamant. Hermes, cel care a condus-o pe Pandora pe Pamant, i-a avertizat, si el, pe barbati, sa nu deschida cutia, pentru ca, in frumusetea lor ispititoare, darurile facute de Zeus ascund viclesuguri. Epimeteu a luat insa cutia si, curios, i-a ridicat capacul. Credea ca-s daruri pretioase. Din cutie au dat buzna toate nenorocirile lumii… Cand Epimeteu (acel ce reflecteaza prea tarziu”) si-a dat seama ce dar periculos de nunta primise sotia sa, a vrut sa inchida cutia. Era insa prea tarziu. Toate relele iesisera, umpland lumea. in cutie nu mai ramasese decat Speranta…
Ca fiinte axiologice ce suntem, nu putem rezista ispitei, la sfarsitul unui an, de a ne valoriza fiintarea, de a incerca sa vedem ce lumini si umbre ne-au locuit in acest interval temporal. Multi dintre noi sunt inclinati sa constate ca vedeta fiintarii a fost angoasa, acest nenorocit sentiment al instrainarii noastre fata de lume, sau grija, teama funciara resimtita cotidian in raport cu primejdiile care ne-au incercat. Proverbialul nostru pesimism mioritic adauga, de regula, acestui ainventar” , toate momentele in care am fost curtati de suferinta, de boala, de moarte, de tradare si minciuna, de avaritie si ura… De multe ori, lasam doar umbrele sa ne umple sufletul. Uitam prea mult de Lumina care ne-a locuit sufletul si, mai ales, nu incercam sa intelegem ca in cutia Pandorei a ramas, pentru noi, si Speranta. Cu ea am putea porni la drum in noul an. Ne-a spus Chamfort ca asperanta nu este decat un sarlatan care ne inseala neincetat”. stiu asta. Dar mai stiu ce a spus si Al. Dumas-tatal, optimistul: aSperanta este cel mai bun medic pe care-l cunosc”. Nu pot uita de faptul ca lucrurile cele mai importante din lume au fost realizate de oamenii care au continuat sa creada in steaua visului lor, chiar si atunci cand se parea ca nu mai este nicio speranta.
Este admirabil sa crezi ca atata timp cat nu incetezi sa urci – motivat de Speranta – treptele nu se vor termina, ca sub pasii tai care urca, ele se vor inmulti la nesfarsit. A spus-o Kafka, gestionarul grozav al absurdului, dar ce dar ne-a facut oferindu-ne acest punct de sprijin existential… Cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodata a fost – in urma cu doar vreo doi ani, de Craciun, de la un prieten drag, foarte, foarte drag – Abecedarul, vechiul Abecedar pe care am descoperit calea catre miracolul cunoasterii. De-atunci, ma tot gandesc daca ar putea exista un dar mai frumos decat acesta. Aproape obsesiv, Anatol France imi sopteste cu glas de sirena: aCel mai frumos dar facut cuiva este Speranta”. imi dati voie sa va fac, acum, cand putem atinge cu mana orizonzul noului an, acest dar minunat, Speranta?… Scris de Ion Fercu
