Ce rost are Postul cu… Postul?

Titlul de mai sus a fost probabil citit cu suspiciune: o fi vorba de vreo greseala de scriere sau poate chiar de nonsens? Enuntarea sa este foarte asemanatoare cu o binecunoscuta vorba din popor, fapt ce pe buna dreptate l-ar face suspect de vreo aluzie, insa cu siguranta nu se doreste a fi o acuza adresata cuiva. Formularea sa ambigua spera cel mult sa alature interesului obisnuit al cititorului si un pic de curiozitate. Este, de fapt, vorba despre o scurta privire asupra timpului de post in care ne aflam (chiar daca l-am inceput la date diferite).
Arata lumea si astazi acelasi interes pentru timpul postului ca alta data? Este o intrebare pe care mi-am adresat-o spontan, gandindu-ma nu la cei care vin deseori la biserica, ci la ceilalti, mult mai multi care aud despre inceputul Postului Mare in timp ce asculta alte stiri prezentate de posturile TV. Indraznesc sa cred ca timpul postului, cel putin acesta al Postului Mare, este inca perceput si trait ca un timp aparte. Un sondaj pe aceasta tema ne-ar oferi cu siguranta un raspuns precis, insa, chiar si fara o astfel de investigatie, nu putem spune ca ducem lipsa de argumente. Ma gandesc, spre exemplu, la oferta producatorilor alimentari. Nu sunt putini cei care pun in vanzare acum produse de post (le-am putea numi si de sezon). Or, intr-o piata de desfacere libera, daca aceste produse nu ar fi cautate, cu siguranta ele nici nu ar exista, nu ar fi asigurate de producatori. In consecinta, daca ele exista pe piata, inseamna ca sunt cautate, iar daca sunt cautate inseamna ca interesul pentru trairea timpului de post este suficient de mare incat sa influenteze chiar si piata alimentara. Prin urmare, romanul inca mai posteste, dar cum?
Sigur ca un raspuns deja l-am oferit: acenzura alimentara” pe care unii o respecta chiar cu scrupulozitate. Este, intr-adevar, o schimbare ale carei beneficii, chiar si numai trupesti, sunt multiple si sustinute totodata medical. Insa o cura sau o dieta pe care cineva si-o impune in acest timp, oricat de aspra ar fi si oricate beneficii trupesti ar aduce, daca nu izvoraste dintr-o motivatie spirituala, nu are in realitate nici o legatura cu timpul postului, care trebuie sa fie un timp de pocainta si de ispasire singura legatura fiind simpla coincidenta. Asadar, faptele de post, gesturile exterioare, nu sunt in mod necesar si dovada ca cineva posteste intr-adevar, adica participa, printr-o renuntare pe care o face, la jertfa patimirii si mortii lui Cristos, din dorinta de a-si ispasi astfel pacatele. Acelasi lucru se poate spune si despre cei care in acest timp al Postului Mare renunta la anumite distractii sau obisnuinte placute, dar o fac mai degraba din dorinta de a mai salva bugetul propriu, eventual tocmai pentru ca pregatirea sarbatorii Pastelui sa beneficieze de mai multe resurse materiale. Cu siguranta vor recunoaste beneficiul adus in organizarea vietii lor, dar nu vor putea spune ca prin aceasta au ajuns sa cunoasca mai bine iubirea lui Dumnezeu si sa inteleaga necesitatea de a lucra ei insisi pentru binele propriului suflet.
Adevaratul post nu se reduce la gesturi exterioare, desi le presupune. Multi oameni, insa, il traiesc, sau cred ca il traiesc, astfel: reducandu-l la anumite schimbari exterioare si le numesc exterioare pentru nu ca izvorasc din inima, din dorinta unirii in jertfa cu Cristos, ci isi gasesc motivatii de alta natura. In fata unei astfel de trairi a timpului postului, cum sa nu ramana actuala intrebarea lui Dumnezeu: Oare acesta este postul care-mi place? (Isaia, 58,5). Nu este, prin urmare, oportun sa ne intrebam in mod sincer ce are de-a face postul omului, asa cum il traim poate si noi, cu postul Domnului, acela pe care il asteapta Dumnezeu, ca semn si dovada a regretului fata de pacate si a dorintei de a primi iertarea sa si bucuria pe care aceasta iertare ne-o aduce in suflet (adevarata bucurie pascala).
Sfasiati-va inimile, nu hainele (Ioel 2,13), le striga Dumnezeu evreilor care implineau cu rigurozitate faptele exterioare, dar nedreptateau pe vaduva si pe orfan si isi inchideau inima in fata celui nevoias. Acesta este postul care ii place Domnului, postul pe care il asteapta de la noi: postul inimii. Un post care nu recere abandonarea faptelor exterioare, ci redescoperirea semnificatiei lor: aceea de a ne dispune la o renuntare la noi insine, la pacatele noastre, la orgoliile noastre pentru a ne putea deschide mai mult fata de ceilalti adica a ne elibera de noi insine pentru a fi cu adevarat liberi, sa primim harul lui Dumnezeu si sa ne oferim celorlalti. Rodul acestui post nu trebuie sa fie un trup mai mic, ci o inima mai mare. Prin urmare nu cantarul ne va arata daca sau cum am trait postul, ci toti aceia pe care ii vom iubi.Scris de Pr. Paul BUTNARU, vicar la Parohia Romano-Catolica Sfantul Nicolae, Bacau