M-am uitat, din întâmplare pe organigrama Filarmonicii „Mihail Jora” şi am văzut că, pe lângă instrumentişti, există şi un post de acordor piane. Ştiam că filarmonica are două piane profesionale şi m-am întrebat de ce-i nevoie de un acordor pentru doar două piane, în condiţiile în care, aveam să aflu, toţi ceilalţi instrumentişti îşi acordează singur instrumentele. Pe Luigi Andronic îl cunoşteam de mulţi ani, însă habar nu aveam că ele este acordorul, maestrul coardelor, îmblânzitorul sunetelor. Viaţa i-a oferit şi bune şi mai puţin bune, însă le-a înfruntat pe toate. A avut şi un pic de noroc, un român, un bun român stabilit în Elveţia, l-a chemat la Lausanne pe banii lui pentru a învăţa să acordeze piane, o meserie rară, astfel că Luigi Andronic este, astăzi, singurul acordor profesionist din Bacău şi din această parte de ţară. Un om medest, un profesionist, care ascultă zilnic pianul Steinway, iar când nu sună bine, se apucă de meşterit prin cele peste 200 de coarde şi ciocănele pentru a-l aduce la parametrii stabiliţi de celebra fabrică de piane. De ce are nevoie? De ureche muzicală, de pasiune şi dragoste pentru meseria pe care i-a dat-o Dumnezeu.
„Am făcut liceul de muzică în Bucureşti, la clasa de violoncel, un instrument care mi-a plăcut de mic, însă, din cauza unui accident de maşină (mi-am rupt mâna şi au intervenit şi alte complicaţii) nu am mai putut continua, astfel că nu am mai mers la Conservator. Însă nu am vrut să mă rup total de muzică şi am mai cântat trei ani la Ansamblul «Doina» al Armatei, după care am rămas angajat la Liceul de Muzică «Dinu Lipatti», unde reparam instrumente. Vremurile şi timpul m-au adus iar în Bacău, unde făcusem clasele I-III, şi am fost angajat la Filarmonica «Mihail Jora». Era anul 2000, iată au trecut 18 ani.
Norocul s-a chemat Dan Poenaru
Aici am avut norocul să cunosc un român, un mare român, un pianist stabilit în Elveţia, care a avut un concert în Bacău. Îl cheamă Dan Poenaru. M-a văzut că mă chinuiam cu pianul, chiar el urma să cânte, mi-am cerut scuze, că eu acum învăţ să-l acordez, i-am spus. Pianul este un instrument extrem de complex, cu peste 200 de coarde, pe care trebuie să le faci să sune curat, să poată fi acompaniat de orchestră. Tot cu ajutorul lui Dan Poenaru, Filarmonica are unul dintre cele mai bune piane din lume, marca Steinway. M-a văzut, am mai vorbit, a plecat şi, după două săptămâni, m-a chemat la Lausanne, în Elveţia, m-a dus la o şcoală de pian, de construcţie şi de reparaţie, pentru a învăţa acordajul. Timp de o lună am fost forţat să învăţ tot ce se învaţă, de regulă, în patru ani de şcoală, deoarece nu puteam să rămân mai mult de o lună, aveam viză de turist. Domnul Dan Poenaru a făcut Conservatorul în Bucureşti, a plecat prin anii ’70 şi acum este profesor de pian în Lausanne. Dumnealui mi-a plătit toate cheltuielile, transport, şcoală, inclusiv masă şi cazare, acasă la el. Un om extraordinar, cum rar mai întâlneşti astăzi. Eu am avut avantajul că ştiam muzică, a fost mult mai uşor, se poate şi fără să ştii muzică, însă, cum vă spuneam, ar dura cam patru ani. Am revenit în ţară şi sunt, de atunci, singurul acordor de piane din Bacău şi această parte de ţară. Să ştiţi că nu toate filarmonicile au acordori profesionişti, în România nu este şi nici nu cred că vom avea vreodată o asemenea şcoală. Am avut o fabrică de instrumente foarte bună, DOINA, făcea şi pianine, era cotată ca una dintre cele mai bune din Europa, însă s-a închis, s-a distrus, şi odată cu ea au dispărut şi meseriaşii. Ca să înveţi aşa ceva trebuie şcoală, nu poţi să înveţi de pe internet, de pe youtube, din ce îţi povesteşte unul sau altul.
Clima şi pianistul dezacordează pianul
Este o meserie foarte căutată, foarte rară, însă practicată, din păcate, şi de neprofesionişti. Filarmonica din Bacău are două piane, cel de care v-am spus, mândria noastră, şi un altul, marca Yamaha, sunt şi concerte compuse pentru două piane. Poate mă întrebaţi de se «strică» pianul. Sunt mai mulţi factori care influenţează sunetul. Coardele sunt prinse cu nişte cuie într-un căluş din lemn, iar dacă nu ai temperatura constantă, lemnul lucrează. Într-un pian ca al nostru sunt câteva mii de tone forţă pe toate coardele. Închipuiţi-vă că, la o schimbare de temperatură, rece-cald, cald-rece, lemnul şi cuiele lucrează şi cedează la un moment dat. Şi atunci intervine mâna omului, a acordorului. O importanţă majoră o mai are şi pianistul, modul lui de a cânta, sunt unii care cântă în mare forţă, sunt şi pianişti care parcă mângâie clapele, e adevărat că sunt şi piese care cer o asemenea abordare, însă depinde şi de temperamentul solistului, sunt situaţii când trebuie să acordez pianul la pauză, aşa de tare se dezacordează. Au fost şi cazuri, e adevărat mai rare, când s-au rupt coardele în timpul concertului. E o situaţie jenantă, neplăcută, însă intru la pauză pentru a-l acorda provizoriu, pentru a finaliza ceea ce are de interpretat în acel concert. Cam astea ar fi cauzele dezacordării unui pian.
Dacă n-ai ureche muzicală, te laşi de meserie
Un acordor simte, dacă a mai făcut şi muzică, cum este cazul meu, când un pian trebuie să intre la acordat. Îţi trebuie ureche muzicală, nu ai ureche muzicală, te apuci de orice altceva, dar nu de acordat piane. Acum au apărut şi instrumente electronice profesionale de acordaj, chiar şi eu am unul cumpărat de instituţie, însă se foloseşte, în general, la schimbarea anotimpurilor, de la iarnă la primăvară, de la primăvară-vară. La o anumită frecvenţă, la o anumită tonalitate, fără acest aparat, nu poţi face un acordaj bun la noi în ţară, deoarece alte ţări folosesc alt sistem, dar, după concertele săptămânale acordajul îl faci cu urechea, cu urechea muzicală. Toţi ceilalţi instrumentişti îşi acordează singuri instrumentele, toţi, în afară de pianişti. După concert, după repetiţii, dar obligatoriu înainte de concert, pianul trebuie acordat, adus la tonalitatea care să fie egală cu orchestra. Noi, europenii, est europenii, folosim o frecvenţă, se numeşte 4-4-2, în alte ţări, cum este Franţa, urcă frecvenţa, urcă pianul mult mai sus. Şi aici este un risc, deoarece se pot rupe corzile, ele sunt foarte tensionate şi când loveşte ciocănelul, coarda se poate rupe.
Băcăuanii şi-au vândut pianele
Mai sunt şi pianinele, mult mai mici, cu diferenţa că la pian, mecanismul este orizontal, iar la pianine, este vertical, construcţia este foarte asemănătoare. Mai sunt cele electronice, care nu au nevoie de acordaj, cred că doar un electronist o poate face. Foarte mulţi au făcut greşeala de a renunţa la pian şi au cumpărat pian electric sau orgă şi nenorocesc copiii. Una este să cânţi la un pian clasic şi alta la o orgă, care este pentru cu totul altceva, dar nu pentru muzică simfonică. Pentru a înţelege cât este de complicat un pian, trebuie să ştiţi că pentru fiecare sunet sunt trei coarde, pentru fiecare clapă, sunt trei coarde, care trebuie să sune la fel. Un acordaj durează 2,3,4 ore. Când mă mai cheamă câte o persoană să-i acordez pianul şi vede cât durează, are impresia că aşa vreau eu, nu că atât efectiv durează. Unii înţeleg, alţii, nu, se gândesc numai la bani. În Bacău au fost foarte multe piane, însă au dispărut, le-au vândut, le-au înstrăinat, în favoarea orgilor sau a pianelor electrice, una că sunt mai uşor de întreţinut, de reparat, deoarece la noi, în România, nu găseşti absolut nicio piesă pentru pian, toate trebuie aduse din import, iar când îi spui unui om că îl costă 1000-2000 de euro o piesă, face ochii mari. Le şi spun, dacă nu ai bani pentru reparaţii, pentru înlocuire a unei piese, atunci îl ţii ca mobilă! Acum 10 -15 ani nu făceam faţă solicitărilor, acum, dacă mai acordez unul – două piane pe an, la particulari, toţi şi-au cumpărat piane electrice.
Cine mă întreabă, le spun să nu facă această greşeală, mai ales dacă au copii la liceul de muzică. Unii au posibilitate, alţii nu au. Un pian folosit de un copil, are nevoie de 3 – 4 acordaje pe an. Viaţa unui pian depinde de cum îl foloseşti şi cum îl întreţii. Anii trec, am şi eu o vârstă, însă nu am găsit un amator, un băiat care să fie interesat să înveţe această meserie.
Bacăul are o orchestră simfonică de mare valoare
Meseria asta nici nu este prea bănoasă, iar tinerii vor bani mulţi şi repede. Şi, mai e ceva, nu o să vedeţi un artist de muzică clasică milionar, foarte rar, în schimb, alţii care practică alt gen de muzică, poate să acumuleze repede mulţi bani. Nu dau eu exemple, le ştie toată lumea. Să ştiţi că eu, pe lângă faptul că sunt pe post de acordor piane, în Filarmonică fac şi altceva, fac ce trebuie şi când trebuie, şi nu numai eu: toţi. Suntem, avem cea mai bună orchestră din ţară, sunt concursuri în ţară şi în străinătate care sunt ţinute de orchestra noastră, aici vin să cânte solişti de mare valoare, vin pentru că în Bacău este o orchestră foarte bună, cu instrumentişti valoroşi şi dirijori permanenţi bine cotaţi la nivel naţional şi internaţional. Şi eu am noroc că lucrez într-o asemenea orchestră, într-un asemenea colectiv. Suntem instituţie bugetară, de cultură, şi nu se aruncă cu banii, fiecare leu este chibzuit şi valorificat judicios. Arta se face din plăcere, cu talent, dar şi cu mulţi bani.
În muzică înveţi toată viaţa
În muzică trebuie să munceşti toată viaţa, nu-i ca la orice altă meserie, ai fost tânăr, ai studiat şi gata, mergi cu ce ai învăţat. Nu, în muzică trebuie să studiezi, să înveţi toată viaţa, în momentul când ai încetat să înveţi, ai terminat, o pui jos. Muzica nu are vârstă pentru muncă, ai 25, 30, 50, 60 de ani, trebuie să munceşti la fel, în momentul când nu ai mai perseverat, se uită colegul la tine, te aude, te vede că ai început să cânţi fals. Meseria asta a mea este în pericol, în foarte mare pericol, nu avem şcoli, nu sunt bani pentru a trimite afară tineri pentru a învăţa, cum am avut eu noroc, numărul pianelor a scăzut, mai sunt doar la filarmonici. Nici meseriaşi nu mai sunt, îi numeri pe degete în toată ţara. Nu am mai putut continua la violoncel, care mi-a plăcut foarte mult, mai ales că am avut un profesor foarte bun, de talie internaţională, profesorul Marin Cazacu, care a pregătit mulţi tineri, l-am iubit foarte mult, însă mi-a rămas de la el tenacitatea, dragostea de instrument, de muzică, de aceea sunt mereu lângă piane, le ascult, le aduc la tonalitatea normală, le îngrijesc, astfel ca pianistul, când apasă pe clape să cânte perfect. El are ştiinţa muzicii, talent, îndemânare, prezenţă scenică, eu îi dau pianului vigoare, prospeţime, acurateţe. Mereu, în fiecare zi, la fiecare concert, trebuie să fie ca nou. Asta am învăţat, asta fac şi mă mândresc cu meseria mea şi am s-o fac cât mă ajută urechile. În muzică trebuie să ai ureche muzicală şi…sănătoasă.”