Hublou/ Agresivitatea

Nu ne putem lăuda cu multe lucruri, asta e sigur, pentru că mereu practicăm autoîmpiedecarea. Ura de sine, de care vorbea, la un moment dat, originalul filosof Luca Pițu, e foarte răspândită la noi, încât poate aspira la rangul de sentiment național. De unde și agresivitatea, pe care o întâlnești mai la tot pasul. O vezi în privirile, piezișe, ostile care-ți sunt aruncate aiurea, pe stradă, când simți cum ești măsurat din cap până-n picioare. Fețe încruntate, figuri cenușii, expresii acre, asta vezi peste tot, pentru că la noi nu există civilizația zâmbetului însoțitor al unui simplu salut. Așa cum se întâmplă în țările civilizate.

La noi se îmbrâncesc oamenii pe la cozi și nu auzi pe nimeni cerându-și scuze, iar când se ciocnesc două mașini, ferească Domnul! de ce șuvoi de insulte grosolane îți este dat să auzi. Dar agresivă este și atitudinea unor lucrători din comerț, care te asaltează pur și simplu, de cum intri într-un magazin, chipurile ca „să te ajute”. Nici nu apuci să te uiți la ceva anume, să te orientezi în spațiu, să-ți faci o idee, să compari niște produse, să te hotărăști la ce te vei opri dacă vrei să cumperi ceva. În schimb, ești asediat de insistența unor vânzători, de excesul lor de zel, care se transformă într-o atitudine agresivă, care nu are nimic de-a face cu amabilitatea, promptitudinea unui gest profesional. Ești acolo să servești când ți se cere asta, fără să sufoci clientul cu prezența ta, lasă-l să aleagă singur, dacă nu-ți cere ajutorul.

Numai că, în zilele noastre, politețea pare a fi căzut cu totul în desuetudine, părând un lucru inutil, un lucru de ieri. Deși există lucruri de ieri, cum ar fi diferențele, ierarhiile, elitele, care nu sunt deloc anacronice, dimpotrivă, ele ar trebui păstrate în lumea de mâine, o spune un mare prozator, laureat al Premiului Nobel, și anume Mario Vargas Llosa. Care a folosit într-un interviu, printre alte observații pătrunzătoare, expresia „democratizare a inculturii”. Un fenomen cât se poate de agresiv, care se rostogolește peste noi. Astăzi se face o cultură de masă, practicându-se diversiunea, manipularea, scoțându-se în față divertismentul facil.

În dauna spiritului critic și a reflecției. Se vorbește un surogat de limbă, iar moda timpului și Internetul au impus un surogat de cultură. Or, cultura adevărată presupune frecventarea spațiilor culturale, impregnare, prin lectură, efort de memorie etc. Cultura vie, mai cu seamă, e un segment prețios și fragil, față de care trebuie avută multă grijă, în mod permanent. Nu cum se petrece la noi, când este scoasă în față doar cu prilejuri festive. Și mai rău este când anumite instituții, care au vechime, tradiție, prestigiu intelectual sunt atacate de inși submediocri, pedeștri, cu studii incerte, neterminate, vulgari până în măduva oaselor, intoxicați de emanațiile propriilor dejecții, pe care le-au înmagazinat ca niște adevărați oameni-pubelă. Sunt indivizi a căror agresivitate se naște din numeroase frustrări și din precaritatea pregătirii lor intelectuale, din neputința de a vedea binele, frumosul, normalitatea, pentru că nu au liniștea, calmul unei culturi așezate, interiorizate, și pentru că nu au construit nimic, având doar plăcerea perversă de a arunca lături, murdărind, denigrând tot ce ating.

Într-un timp al „atrofierii” lecturii, în general, și când în România sunt cei mai puțini cititori, consumatori de media culturală, ba chiar ne putem „lăuda” că suntem pe ultimul loc din Europa în această privință, astfel de atitudini agresive, de o înverșunare obtuză, sunt un adevărat atentat la bunul-simț, un boicot grosolan a ceea ce, oricum, mărunțeii (invidioșii suferind de „complexul de aviditate”) care-și dau cu părerea (adică stau pe margine, cum e mai comod, și dau cu bățu-n baltă) nu pricep, nu frecventează, nu valorizează nicicum, fiindcă nu au organ pentru asta.