Între minunile săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos spre a dovedi puterea Sa dumnezeiască, cele mai mari şi mai înfricoşătoare sunt, de bună seamă, învierile din morţi. Un om care revine la viaţă este tot ce poate uimi mai mult pe oameni. Despre o astfel de minune este vorba şi în Sfânta Evanghelie a celei de a XX-a duminici după Rusalii, şi anume învierea fiului văduvei din Nain. Altădată, Hristos a înviat pe fiica lui Iair (Lc. 8, 41-56), iar în Betania l-a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile (In. 1, 39-44).
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Iisus, după ce a vindecat pe sluga sutaşului păgân şi a lăudat credinţa acestuia (Luca 7, 9), a doua zi s-a îndreptat către o cetate ce se numea Nain, iar când s-a apropiat de „porţile cetăţii iată scoteau pe un mort, singurul fiu al maicii sale şi ea era văduvă; şi popor mult din cetate era cu dânsa”. O văduvă îşi petrecea aşadar la groapă pe unicul său fiu, sfâşiată de durere şi însoţită de părerile de rău ale celor de faţă. Mântuitorului i s-a făcut milă de îndurerata mamă văzând-o zdrobită şi nemângâiată. El s-a gândit, fără îndoială, la ceea ce avea să se întâmple, mai târziu, cu însăşi maica Sa, prin sufletul căreia avea să treacă o sabie tot aşa de ascuţită şi o durere tot aşa de amară.
Apoi i-a adresat acestei mame îndurerate cuvintele pe care toţi oamenii le spun celor zdrobiți de durerea pierderii cuiva drag: „Nu mai plânge”. Dar Iisus nu a rostit aceste cuvinte cu neputinţa resemnării, ci cu puterea Celui ce este deopotrivă Stăpânul vieții şi al morții. Prin „nu plânge”, Domnul a vrut să încredințeze pe văduvă că fiul ei este viu, așa după cum vii sunt toți cei care au plecat de aici, trăind în veci. Dacă suntem creștini, trebuie să credem ca Domnul a înviat ca să ne încredințeze şi pe noi că după moarte urmează învierea, că după această viață urmează o alta, pentru care, de fapt, suntem chemați noi să ne pregătim cu multă minuțiozitate.
Hristos se adresează apoi în mod direct celui deja plecat pe tărâmul celălalt: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Domnul şi acum, la fel ca la învierea fiicei lui Iair şi la fel ca în cazul dreptului Lazăr, banalizează moartea, adresându-Se tânărului ca şi cum l-ar scula din somn, ca să ne arate ca moartea nu este ceea ce o consideră „cei care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13). Nu trebuie să vedem în moarte cea mai mare catastrofă care se poate întâmpla omului pe pământ, cum cred cei mai mulţi oameni ai zilei de azi, ci trebuie să vedem în ea poarta deschisă nouă de Învierea Mântuitorului spre viaţa cea veşnică….
După ce l-a ridicat din moarte pe tânăr şi acesta şi-a venit în fire, începând să vorbească, Evanghelia precizează că Hristos „l-a dat pe el maicii sale”. Nici acest lucru nu este lipsit de semnificaţii, pentru că înţelegem că viaţa, naşterea de prunci în familie, este un dar de la Dumnezeu, şi nu un bun personal, asupra căruia putem decide cum vrem noi. Învierea tânărului din Nain este o înaltă pildă de bunătate, o dovadă de profundă înţelegere pe care o arată Mântuitorul în faţa durerii omeneşti. El nu l-a înviat pe tânăr pentru a-l reda deşertăciunilor vieţii, ci pentru a-l reda mamei, spre a-i fi sprijin şi mângâiere. „Şi l-a dat maicii sale”, spune Evanghelistul Luca tocmai ca să arate prin aceasta care a fost scopul cel dintâi al minunii.
Pr.dr.Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
