În 1979, când în România a fost reintrodusă „ora de vară”, imberb fiind, adică un tânăr căruia încă nu-i dăduse barba cum se cuvine și, evident, nici prea multă experiență de viață nu puteam avea, am înțeles noua măsura impusă de stat ca pe una de adaptare la nou, la modernitate. Ora de vară, credeam, aducea economie de energie electrică, așa cum se „practica” deja în unele țări occidentale, „civilizate”.
Lângă mine – parcă văd și acum – tata și un amic al lui tocau însă măsura ca pe una intempestivă, impusă abuziv, cum numai guvernanții de atunci, „comuniștii”, o puteau face. Nici ei, maturii, nu mai știau că, de fapt, în România ora de vară a fost introdusă pentru prima oară în 1932, până în 1943, deci pe vremea regalității. Bineînțeles, nici nu auziseră că în lume schimbarea orei fusese, de fapt, propusă încă din 1784 de celebrul Benjamin Franklin.
În 2019 s-ar împlini 40 de ani de când noi, românii contemporani, dăm ceasornicele ba înainte, ba înapoi cu o oră, iarna sau vara. Eu unul, matinal de când mă știu, nu prea simt mare disconfort la schimbarea orei, dar parcă tot ora „străveche”, cea de iarnă, îmi pare normală. Evident, fiecare e cu ceasul său biologic, cu ticăitul lui metabolic.
Dar din vara acestui an suntem deja copleșiți de o dezbatere devenită „internațională” sau mai bine zis „europeană” pe tema orei de vară sau de iarnă. Europenii care aplică mai toți modificarea orei de două ori pe an au devenit dintr-odată revoluționari și nu mai vor schimbarea. Pe motiv că ba organismul uman ar avea de suferit, ba efectele economice nu ar fi cele scontate. Sunt însă și alții care se opun la revenirea „la normal”.
Nu știu cam cine ar avea dreptate și parcă nici nu mă interesează, la ce hărmălaie politică, economică și socială avem în țară de vreo doi (sau de vreo 25?!) ani.
Mai degrabă s-ar trece la „ora normală” a bietei societăți în care trăim.
