De mai bine de 50 de ani industria polimerilor a intrat în viaţa noastră şi a adus cu ea cuvinte noi: polistiren, polietilenă, clorura de polivinil, poliamide, PET etc.
Plasticul a fost introdus în toate societăţile industrializate sau agricole, a devenit un fenomen care nu s-a mai întâlnit până acum în istoria omenirii. S-a dezvoltat în proporţii inimaginabile, ajungându-se până acolo încât istoricii s-au văzut nevoiţi să denumească acuala epocă, ca epoca plasticului.
Evoluţia a fost rapidă, în nici 100 de ani, în care includem şi anii de cercetare (s-au acordat şi două Premii Nobel pentru descoperiri succesive în domeniu), am fost pur şi simplu invadaţi, acoperiţi, sufocaţi de plastic. În 1941 se descoperă PET-ul, care a invadat pământul, prinzându-ne nepregătiţi, după consum, nu ştim ce să facem cu el. Cea mai facilă şi inconştientă decizie este aruncarea în râuri, pâraie, lacuri, mări, oceane, păduri, pe stradă, în timp ce industria de reciclare este la început, costisitoare şi incomodă.
Poluarea cu plastice a luat proporţii cataclismice, cu toate că s-au elaborat programe educaţionale, discipline de studiu, ecologia se predă în şcoli, s-au înfiinţat milioane de ong-uri, milioane de oameni sunt antrenaţi în acţiuni de strângere a deşeurilor. Rezultatul este aproape zero, deoarece doi încarcă, zece descarcă.
Unde vom ajunge? Ce planetă lăsăm copiilor şi nepoţilor? Mă emoţionează unele acţiuni locale, la care participă 100 de voluntari, care adună 50 de saci de pet-uri într-o zi, imediat însă, alţi 100 de saci sunt aruncaţi în natură. N-ar fi mai simplu, mai ecologic, să ducem fiecare ambalaj în locul destinat pentru colectare? Bunicii noştri ne-au lăsat o planetă cât de cât curată. În memoria lor, din dragoste faţă de urmaşi, putem să păstrăm Terra curată. Este spre binele şi sănătatea tuturor.
