Unde-i Casa de Cultură? (VII)

Cultura și politica
Erau multe situații în care bătălia cu cenzura a fost câștigată printr-o abordare mai subtilă, își amintește Val Mănescu.

„La un spectacol de 1 Mai, când pe scenă erau reunite toate corurile de pe la întreprinderi – vreo 500 de persoane, după vizionarea care se făcea întâi cu organele de partid, se purtau discuții. La un moment dat, intervine un activist mărunt să-și dea și el cu părerea. Tovarășu’ organizator, da’ nu prea se aude! Cum să nu se audă tovarășu’? Sunt 500 de voci. Și ăștia cântă toți. Nu? Eu cred că ar mai trebui puse niște microfoane, insistă el. Dar sunt 5! Sunt suficiente! La care, secretarul cu propaganda, se răstește la mine. Bă! Tu ai auzit ce-a zis? Trebuie mai multe! Să vedem 20 de microfoane pe scenă. Ce să mai zic… am înțeles. Mă duc la Verigeanu, care era la sonorizare, mare miștocar și el. Măi Nea Vasile, unde-i cutia cu microfoanele alea date pentru casare? Erau din alea mari, vechi, le ținea de amintire. I-am explicat pentru ce ne trebuie. Când s-a tras cortina și sala era plină, de sus, se vedeau deasupra coriștilor, 20 de microfoane. Nu erau conectate la nimic. Erau legate cu sfoară. După spectacol, vine ăla care nu era mulțumit și mă ia ocrotitor de umeri. Ai văzut tovarășu’! Eee! Ai văzut cum se aude?!”

---

---

Organizarea marilor mitinguri
Talentele de organizator ale lui Val Mănescu aveau să fie puse mai bine în valoare, abia prin 1983. Cei din conducerea orașului au început să aibă încredere în capacitatea lui de a coordona ca un întreg grupuri de mii de oameni.

„Nu m-am ocupat de manifestațiile stradale, de defilările prin centru. Acelea erau organizate de Comitetul Județean pentru Educație fizică și Sport. M-am ocupat numai de spectacolele artistice festive, care se țineau de 1 Mai, 23 August, 1 Decembrie, 30 Decembrie – când se sărbătorea Ziua Națională, Ziua Copilului, Ziua femeii… Acestea se organizau uneori la Casa de Cultură, uneori la Teatrul Bacovia. În general, când aveam de a face cu mase mari de oameni pentru că trebuia ca tot omul muncii să participe și să se vadă că toată lumea trebuie să-și arate atașamentul pentru politica partidului și a statului, mă feream să fac excese organizatorice. Vorbeam delicat cu oamenii, aveam grijă să aibă la ei apă minerală, să aibă de unde să-și ia un sandwich. Făceam pauze mari.”

Nu a avut necazuri, dar răspunderea asumată i-a adus multe nopți nedormite.

„La spectacolele pe stadion, repetam de la 8 dimineața până la 10 dimineața. Asta în luna august, aproape 2 săptămâni, când începea căldura mare. La 10.00 dădeam drumul la toată lumea. Logistica, și concepția spectacolului, ne permitea să rămânem doar organizatorii pe stadion, să ne gândim ce pregătim pentru a doua zi. Oamenii erau foarte bucuroși că scăpau de la serviciu, și aveau și ei mai mult timp liber. Dar în același timp, asta îi stimula să fie atenți și receptivi în cele 2 ore. La un moment dat, secretarul cu propaganda vine la stadion pe la 10.30 și mă ia la întrebări. Unde-s oamenii? I-am spus că le-am dat drumul, că a început căldura, să nu-mi leșine pe acolo. Mai c-a început să urle la mine. Ce? Am să-ți imput toate orele de muncă pierdute. Te dau pe mâna securității. Și erau zece mii de oameni acolo, scoși din producție. I-am zis: tovarășu… cum îl chema, nu-i mai dau numele, aicea nu mai sunt muncitori, aicea sunt actori. Și actorii au un program special. Nu pot să-i țin 8 ore în soare. Trebuie să-și învețe rolurile. Până la urmă n-au fost repercursiuni, dar amenințări de genul ăsta am avut.”

Aceste ample manifestări de patriotism și simpatie populară, necesitau o foarte bună coordonare între toate organizațiile politice și sindicale din oraș. De fapt, toate instituțiile orașului participau.

„Aveam o echipă cu care colaboram la nivel de Casă de Cultură. De bază erau Petrică Vlase și Gheorghe Vlase, dar aveam și așa-zișii locotenenți, care se ocupau fiecare de câte un sector. Unii răspundeau de sportivi, alții de militari, de grupurile de muncitori, de cei care făceau mișcări coregrafice pe stadion. Alții răspundeau de recitatori. Eu îi coordonam pe toți. Aveam un desfășurător al activității. Fiecare știa ce are de făcut, cu mult înainte de a începe repetițiile.”

Ceaușescu jos!
Oamenii muncii care făceau figurație la aceste grandioase spectacole, trebuiau să aibă niște puncte de reper odată ajunși pe stadion. În acea masă de oameni erai ca un grăunte de nisip. Exista un sistem de localizare a grupurilor, și implicit, a fiecărei persoane, schițat de arhitecții de la IPJ, cu teodolitul.

„Am inventat un sistem de pioneze, cu un diametru de 8 cm, vopsite în verde, înfipte la 2 m fiecare. Rândurile erau numerotate. Fiecare primea ca indicație un număr, să țină minte unde să se ducă. Gen, tu te duci la pioneza nr. 12, de pe rândul 6. Erau vreo 2.500 de astfel de puncte. Cum am făcut rost de pionezele astea, fără bani, e altă poveste. Faptul că aveam tot timpul legături cu sindicatele din întreprinderi, unde mergeam cu manifestări culturale, era de ajutor pentru confecționarea de stegulețe, pancarte. Am văzut la Fabrica de Șuruburi că făceau ăia niște cazane termice, în care intrau multe țevi, una lângă alta. Ei aruncau la fier vechi acele decupări. I-am rugat să ni le dea pentru stadion. Le-au sudat în mijloc o bucată de fier-beton, tot resturi de la ștanțări, și așa am avut jaloane.”

Ultimele două spectacole, din ’88 și ’89, s-au repetat pe stadion, dar nu s-au mai ținut din cauza ploilor. Val Mănescu se consideră, în glumă, a fi primul revoluționar al Bacăului, și asta încă din vara lui ’89.

„În program erau incluse acele înscrisuri, vizibile de la mare distanță. La un moment dat intrau în scenă, le ziceam noi, lozincile vii. Pentru că necesitau mai multă disciplină, aici participau numai sportivi, de la cluburi. Formau din trupurile lor cuvintele ROMÂNIA, PACE și CEAUȘESCU. Toți îmbrăcați în albastru, galben și roșu. La repetiții insistam până ieșea bine. Pe versurile unui cântec patriotic, intrau sportivii în pas alergător. Apoi, la un anumit vers, se așezau ghemuit ca să se poată citi cuvântul, stăteau așa timp de două versuri, după care se ridicau. La versul respectiv, România și Pace se așezau, ăștialalți… unu da, unu ba. Am oprit muzica și le-am zis: măi dragilor, concentrați-vă. Hai să facem odată bine, și vă dau drumul acasă. Pornește muzica, intră în pas alergător, ăia se ghemuiesc corect, ăștia iar la fel, alandala. Zic hai să mai facem odată fără muzică. Toată lumea stă pe loc. Când spun eu 3, vă ghemuiți. Facem asta numai cu Ceaușescu, ceilalți rămân în picioare. Număr unu, doi, trei și strig, jos Ceaușescu! Am repetat chestia asta de câteva ori, până m-am simțit bătut pe umăr de… unu. Tovarășu’! Eu m-am burzuluit, cine mă bate la cap, nu vede ce-i aici, ce nebunie? Sunt de la securitate. Aveți grijă ce spuneți! Se auzea în difuzoarele alea de se adunase lumea în fața spitalului și în stație la Tic-Tac, cum strigam eu… jos Ceaușescu. În clipa aia m-am albăstrit, îți dai seama! „

Val Mănescu a lucrat la Casa de Cultură mai bine de 15 ani. A publicat patru volume de poezii și unul de proză. Acum, pregătit de tipar, urmează al cincilea. În ultima parte a acestui reportaj despre Casa de Cultură, veți afla de ce s-a ajuns aici, dar și opinii și soluții pertinente, privind viitorul acestui așezământ, care ar trebui să găzduiască manifestările culturale.