Vindecarea slăbănogului din Capernaum

În Capernaum Mântuitorul Hristos săvâr­şeşte mai multe minuni. De aici capătă faima şi numele de vindecător, de persoană care face ceea ce nu mai făcuse nimeni până atunci. Este adus la El un slăbănog, un paralizat. Mântuitorul Hristos îi iartă păcatele pentru a vindeca o neputinţă fizică a acestui om. Reiese clar faptul că acest om suferea pentru păcatele sale iar pentru credinţa lor pe care Domnul o vede din efortul celor ce-l aduseseră la El, dar şi cunoscând inima bolnavului îi dăruieşte sănătatea. Însănătoşirea este evidentă – bolnavul pleacă acasă pe picioarele sale iar acest lucru scandalizează pe mulţi. Slăbănogul era atât de bolnav încât nu numai că nu era în stare să vină singur la Iisus dar nici să se dea jos de pe pat nu putea, aşa că rudele şi prietenii l-au scos din casa sa cu pat cu tot şi l-au adus la Hristos. Starea deznădăjduită a bolnavului se mai vede şi din faptul că trebuia să fie cărat de patru bărbaţi ca să fie adus la Domnul. Ajungând la casa unde se afla Iisus, cei patru au văzut că era atâta lume strânsă acolo încât ar fi fost cu neputinţă să intre. Atunci s-au hotărât să desfacă acoperişul şi să lase patul cu bolnavul zăcând drept în faţa lui Hristos. În clipa aceea Domnul vorbea cu oamenii şi-i învăţa. El nu pierdea nici o clipă: după faptă venea cuvântul; după cuvânt urma fapta. Şi cu fapta şi cu vorba căuta să-i facă pe oameni să se bucure de bine şi să creadă în bine şi în El – cel mai mare aducător şi dezvăluitor al binelui.
De o mare însemnătate pentru noi sunt cuvintele Mântuitorului: „Iertate îţi sunt păcatele Tale”; adică: „Eu îţi iert păcatele”. Acesta este „plinirea” dorului celui mare pe care i-L oferă Domnul fiului Său aflat în suferinţă.
Mântuitorul Hristos o spune în nenumărate rânduri, iar marele teolog al Bisericii primare – Pavel, dezvoltă această temă în epistolele sale. La fel şi Biserica, aceasta propovăduieşte de-a lungul veacurilor şi îşi rânduieşte întreaga activitate având la bază acest adevăr funda­mental, conform căruia cauza suferinţei şi a bolii trupeşti este boala sufletească, adică păcatul. De aceea Hristos nu numai că nu evită sau nu ocoleşte împlinirea cererii lor, dar merge mai adânc, adică vindecă mai întâi cauza neputinţei trupeşti- păcatul şi după aceea ridică şi suferinţa trupească.

Eliberarea de păcat aduce în fiecare din noi însănătoşirea. Dacă noi zidim în noi răutatea oricât am ţine-o ascunsă sau am înfrumuseţa-o, la un moment dat se va manifesta. Dimpotrivă, cultivând blândeţea, răbdarea, bunătatea, iertarea, înţelegerea, pacea, jertfelnicia, oricât ar părea că nu au succes în lumea aceasta, vor birui.
Păcatul, perceput ca realitate duhovnicească, separă pe om de Dumnezeu. De aceea relatarea Sfântului Matei este concentrată pe iertarea păcatelor paraliticului.
Esenţială şi primordială pentru recuperarea sănătăţii, a stării de normalitate este recuperarea relaţiei cu Dumnezeu. Iertarea păcatelor vine de la Fiul lui Dumnezeu şi aceasta presupune o putere: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele…!”.

„Şi cu fapta şi cu vorba căuta să-i facă pe oameni să se bucure de bine…”

Pr.Liviu Burlacu, Centrul „Izvorul Tămăduirii” Bacău