Primul contact cu atmosfera dintr-o redacție de ziar este impresionant, tulburător. Mereu am spus asta, încă de la început, adică acum mai bine de 15 ani, când am intrat în redacția Deșteptarea. Nu e ușor. Dar e frumos. Important este însă să-ți placă. Să iubești ceea ce faci. Să iubești această profesie.
Astăzi, 3 mai, în întreaga lume este aniversată Ziua Mondială a Libertății Presei. Asta după ce, pe 23 decembrie 1993, Adunarea Generală a ONU a decretat ziua de 3 mai drept Ziua Mondială a Libertății Presei. Inițiativa a venit la Conferința Generală UNESCO care, printr-o rezoluţie din 1991 asupra promovării libertății presei în lume, a recunoscut că o presă liberă, pluralistă și independentă este o componentă esențială a unei societăți democratice. Data de 3 mai trebuie raportată în mod special la Declarația de la Windhoek, adoptată la 3 mai 1991, în cadrul Seminarului pentru promovarea unei prese africane independente și pluraliste, organizat de UNESCO și ONU la Windhoek, Namibia.
Libertatea presei… Mai este oare astăzi liberă presa? Ne mai locuiește suficient romantismul de început al cuvântului liber, plin de îndrăzneli civice? Avem, noi, profesioniștii diseminării informației, cătușe imaginare ale conștiinței? Ne curtează demonul autocenzurii? Răspund unora dintre aceste interogații, dar și altora, nerostite aici, colegii mei, cei care, de-a lungul timpului, an de an, zi de zi, au iubit și iubesc această profesie. Cu mulți dintre ei încă mai am onoarea de a lucra în aceeași redacție, la Deșteptarea, de la mulți dintre ei am învățat să iubesc și eu această profesie, să mă informez și să informez, răspunzând mereu la întrebările: Ce? Cine? Când? Unde? Cum? De ce? Nu neapărat în această ordine, dar obligatoriu la obiect, cum spun mereu. (Roxana Neagu)
Libertate cu arma la tâmplă
Dintotdeauna, ziaristul a fost catalogat drept un rău necesar. Incomod, dar indispensabil. Unii l-au considerat chiar drept un specimen aparte de jigodie. Asta, pentru că adevărul supără şi incomodează prin aducerea lui în faţa instanţei publice, care este cititorul. „Meseria de jurnalist provoacă suferinţă sau bucurie, în funcţie de modul în care retransmiţi realitatea” – ne spunea ilustrul scriitor latino-american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Gabriel Garcia Marques. Imaginaţi-vă cum ar circula schimbul de informaţii în spaţiul nostru de timp fără prezenţa şi demersul lui publicistic. Am înota într-un ocean al întunericului mediatic. Deci, nu se poate fără presă. Reţin, în acest sens, şi spusele fără de replică ale unuia dintre primii preşedinţi americani, Thomas Jefferson, care declara la instalarea sa în această înaltă demnitate: „Dacă ar fi să decid între a avea un guvern fără ziare sau o presă fără guvern, nu aş ezita un moment şi aş alege cea de a doua variantă”. Pot deduce, aşadar, că orice tânăr care îşi asumă în mod conştient riscurile profesiei de jurnalist ştie, sau ar trebui să ştie, ce primejdii îl pândesc la tot pasul. Şi reiau, ca susţinere a acestei idei, ultima întâmplare dramatică petrecută în urmă cu două zile într-una din capitalele lumii, Kabul, când un pretins reporter blindat cu o încărcătură sinucigaşă, a detonat-o într-o aglomerare de oameni, ucigând şi un jurnalist autentic. Este, acesta, doar unul dintre numeroasele evenimente de acest gen cărora le-am fost martori în ultima vreme. Întărind această idee, voi mai spune că la mijlocul deceniului 7 al secolului trecut o anchetă internaţională de presă întreprinsă de specialişti din ţări precum Statele Unite ale Americii, Anglia, Franţa, Uniunea Sovietică, stabilea că din punctul de vedere al dificultăţilor şi solicitărilor, jurnalistul se situează pe locurile 3 – 4, alături de miner, şi după muncitorii cosaşi şi furnalişti. O tentativă de recunoaştere a acestui statut a venit, atunci, şi din partea regimului comunist de la Bucureşti, care a intenţionat, pentru ca apoi ideea să se piardă în tăcere, a trece această categorie socio-profesională în rândul grupei I de muncă.
Revenind în actualitate, voi mai spune şi că actualii noştri guvernanţi acceptă presa aşa-zisă liber-democratică pentru că nu au încotro, cu toate că îşi asigură servicii inestimabile prin intermediul ei. Exact ca în versurile unui vechi şlagăr: „Minte-mă, dar spune-mi vorbe dulci”.
Desigur, divagaţiile pe această temă pot fi mult mai numeroase, dar fiind ziua noastră, a jurnaliştilor de toate convingerile şi toate calibrele, voi încheia cu o reflecţie a aceluiaşi scriitor citat în chiar începutul acestor rânduri: „Nu există meserie mai frumoasă decât jurnalismul”.
Mihai Buznea- Ziarul Flacăra Moineștiului, Steagul roșu, Deșteptarea (primul redactor șef și primul director), Pur și Simplu, Ziua, corespondent TVR, Ziarul de Bacău (colaborator), membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Sunt jurnalist. Am cea mai frumoasă meserie din lume!
„Ștefane, băgăm șapoul în raster?” – au fost primele cuvinte pe care le-am auzit ca jurnalist la Deșteptarea, în urmă cu 23 de ani. Era un dialog între Ioji, secretarul de redacție – meserie dispărută azi -, și Ștefan Radu, șeful de la Cultură. „Mamă, ăștia vorbesc aici franceză și germană. Iar eu știu doar engleză” – a fost primul meu gând. Mă adusese în redacție Ștefan Olteanu, redactor-șef pe atunci, care m-a dat pe mâna adjunctului său, Gelu Bălțătescu. Venisem la ziar din pasiune, însă, cum s-ar zice, „cu pile”. Norocul meu cel mare a fost că i-am avut modele pe cei de mai sus. În acea primă zi, nici prin cap nu-mi trecea că, în câțiva ani, aveam să fac echipă cu severul Bălțătescu la conducerea ziarului.
Una dintre primele învățături din cariera mea de jurnalist a fost că aceasta este singura meserie în care nu pot funcționa „pilele”. Oricât de puternic și bogat ar fi cel care ar vrea să susțină un „jurnalist”, nu-i poate face zilnic documentarea și scrie articolul. Întâlnirea cu cititorul (Măria-Sa Cititorul – cum obișnuiam să spunem în redacție) e directă, nemediată. Nimeni nu poate scrie în locul tău. Nici cea mai tare „pilă”. Așa că, oricât de prieten ar fi fost tata cu redactorul-șef, am fost trimis la muncă fără menajamente încă din prima zi.
La rândul meu, am bucuriile mele. Una dintre ele este că – după propria-i mărturisire – actualul redactor-șef al Deșteptării, Roxana Neagu, a plecat la drum cu un articol propus de ea și publicat de mine.
În pofida percepției publice de azi, jurnalismul este o meserie cu reguli și valori. Este alegerea fiecăruia – din păcate! – dacă respectă vechile reguli și valori. Din experiența mea, a le respecta nu poate să îți aducă decât bucurii profesionale. Și asta mă face să afirm cu tărie că am cea mai frumoasă meserie din lume!
Este linia pe care o imprim și la singura revistă de agricultură ecologică din România, Revista ECO AGRICULTURA românească, al cărei redactor-șef sunt.
Aurelian Chiscop- Deșteptarea, România Liberă (colaborator), Ziarul de Bacău, Imparțial de Bacău, acum redactor șef revista ECO AGRICULTURA, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Am avut posibilitatea să scriu liber, aşa cum mi-a dictat conştiinţa
În ciuda celor care neagă vehement schimbările pozitive aduse în societatea noastră de revoluţia din decembrie 1989, cel puţin un câştig nu poate fi contestat: libertatea presei. De peste 28 de ani mă bucur şi eu că nu mai trebuie să mă tem de acea listă cu subiecte interzise, care circula prin toate redacţiile înainte de 22 decembrie 1989, subiecte pe care nu aveai voie să le abordezi. De atunci, de-a lungul carierei mele ziaristice, am avut posibilitatea să scriu liber, aşa cum mi-a dictat conştiinţa, fără a fi îngrădită de nicio restricţie, despre diverse cazuri sesizate de către cititorii ziarului nostru. M-am străduit permanent să relatez obiectiv faptele, aşa cum ele mi s-au relevat în urma discuţiilor cu persoanele implicate şi mi-au fost confirmate de probele aduse de către acestea. Şi pot să spun că niciodată nu mi s-a întâmplat să nu-mi fie publicat vreun articol- argumentat, probat, bine documentat-, deşi în materialul publicistic respectiv era criticată o persoană importantă. În schimb, din păcate, am avut neşansa în 1999 să constat pe propria-mi piele că tocmai una din instituţiile statului (instanţa de judecată), cu rol de a apăra libertatea presei, i-a dat câştig de cauză unui medic despre care am scris şi demonstrat că îi folosea pe bolnavi, în timpul spitalizării, la munci grele, în interesul lui. Verdictul ne-a mâhnit profund pe mine şi pe bolnavii afectaţi. În ceea ce mă priveşte, însă, a fost o consolare pentru mine faptul că am avut tot sprijinul din partea societăţii Deșteptarea, iar colegii mei de breaslă au fost solidari cu mine.
Elena Ţintaru-Deșteptarea, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Trebuie să fim optimiști. Suntem pe drumul cel bun!
Ce este mai important într-o țară democratică sau într-o democrație care funcționează decât libertatea presei, unde ziaristul să nu fie constrâns să denatureze adevărul în avantajul celui care-l plătește sau al clasei politice. Din păcate nu peste tot în lume funcționează această regulă, dar trebuie să fim optimiști. Suntem pe drumul cel bun!
Românii din străinătate citesc și urmăresc presa din România pentru că acolo avem părinți, rude și prieteni, iar inima noastră bate tot românește chiar dacă suntem la mii de kilometri depărtare. Mulți dintre noi sperăm să ne putem întoarce la un moment dat și să putem pune umărul la dezvoltarea țării natale folosind bagajul de cunoștințe dobândit pe unde am lucrat în toți acești ani, iar media românească este cea care face legătura între noi și cei rămași acasă. Presa din România a început să fie precum ciupercile din pădure: trebuie să alegi bine ce citești pentru că multe bloguri sau site-uri apărute peste noapte nu reflectă întotdeauna adevărul și riști să fii otrăvit, dezinformat. Lucrez în mass-media de 28 de ani, iar ultimii 20 de ani i-am petrecut în străinătate și mă uimește faptul că într-o țară ca a noastră mai există televiziuni care promovează minciuna și mediocritatea folosind de cele mai multe ori un limbaj suburban, dăunător noilor generații de români. Am trăit în Italia 19 ani, unde Berlusconi are patru televiziuni proprii, dar n-am văzut niciodată ce se poate vedea în România la anumite posturi.
Constantin Pletosu- Deșteptarea, Corriere della Sera și La Stampa, marile ziare cotidiane italiene, acum la ziarul El Dia, Tenerife – Spania
Despre o anume tablă a înmulțirii
Nu-mi place să vorbesc despre libertatea Presei, pentru că discursul îmi aduce mereu aminte despre vorbele amare ale lui Umberto Eco: „Atunci când cineva trebuie să intervină ca să apere libertatea Presei, înseamnă că societatea sa este bolnavă”. Știu: libertatea depinde de libertatea Presei, iar aceasta nu poate fi limitată fără a fi pierdută.
Nu-mi place să vorbesc despre libertatea Presei, căci subiectul îmi amintește de Napoleon: „Eu nu sunt un duşman al libertăţii Presei, dar am suspendat-o atunci când mi-a blocat drumul”. Și de Putin îmi amintește: „În Rusia nu a existat niciodată libertatea Presei, aşa că nu am încălcat nimic”…
Îmi place totuși să vorbesc despre libertatea Presei, atunci când mă caută gândul fericit al lui Thomas Jefferson: „Dacă ar fi să decid între a avea un guvern fără ziare sau presă fără guvern, nu aș ezita vreun moment să aleg cea de-a doua variantă”. Aș fi bucuros dacă toți redactorii șefi din lume ar amplasa în biroul lor un banner cu acest gând al președintelui american. Mesaje identice ar trebui să existe și în sediile celorlalte instituții fundamentale ale statului…
Libertatea Presei nu poate fi confiscată de nimeni, ca și cum ar fi o periculoasă marfă de contrabandă. Pentru mine, vía Dostoievski, libertatea înseamnă să ai dreptul de a susține că doi ori doi poate să facă și altceva decât patru. Cine se încăpățânează să creadă că tabla înmulțirii pe care o știe el este singura care poate spune povești frumoase și adevărate despre viață se află în mare eroare existențială, trăiește într-o lume în care libertatea nu există; într-o lume absurdă și periculoasă…
Ion Fercu-Deșteptarea, profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România
Oamenii au avut întotdeauna încredere în presă
N-am niciun dubiu! Există o mare diferență între presa de astăzi și cea de ieri, ca s-o numesc așa, dacă ne referim la începuturile ei după Revoluție. În primul rând, se constată o evoluție a celor care s-au consacrat acestei meserii, aici referindu-mă la calitatea jurnaliștilor din punct de vedere profesional. Atât a acelor care activează în presa scrisă, cât și a celor din audio – vizual. Apoi, poate fi adus în discuție numărul extrem de mare al publicaţiilor care au invadat piața mass-media, fie că vorbim de presă tipărită, fie de posturile radio și tv. Însă, după părerea mea, ascensiunea cea mai mare o are presa online, un adevărat pericol pentru presa scrisă și care, de fapt, a demonstrat acest lucru chiar și prin realitatea că aproape toate publicațiile tipărite și-au făcut un corespondent în lumea on-line! Și nu este o glumă, pentru că n-ar fi exclus ca, peste câțiva ani, atunci când vom găsi un ziar tipărit, să-l considerăm o apariție inedită! Aceasta, dacă mă refer la presă, în general. Dacă ar fi să spun ceva despre conținutul informațiilor, despre subiectele abordate, discuția este mai amplă. Se poate vorbi despre o multitudine de subiecte, dată fiind şi evoluţia societăţii. La mare căutare au ajuns știrile cu subiecte politice, cele în care violenţa primează, fie că este vorba de cea fizică sau cea verbală, can-can-urile. Înainte nu exista acest gen de subiecte? Sigur că existau, însă jurnaliştii erau mai ponderaţi, parcă nu se intra direct cu bocancii în aşternutul oamenilor! Existau jurnalişti care încercaseră specializarea pe domenii, politic, economic sau sportiv. Astăzi, nu mai contează, orice jurnalist se pricepe la toate, indiferent de pregătirea sa profesională. Vom găsi jurnalişti care abordează o temă cu subiect sportiv, iar a doua zi una cu subiect politic sau social. Însă lucrul cel mai pregnant este apariţia mogulilor de presă, a patronilor de mijloace media, a presei partinice, a presei aferente unei anumite grupări politice. Şi de aici, o adevarată luptă între lucrătorii din mass-media, de ignorarea faptului că sunt colegi de breaslă, că alta le e menirea, nu insultele reciproce. Îmi amintesc, că, pe vremuri, chiar dacă noi, cei de la Deșteptarea eram la concurenţă cu jurnaliştii de la Monitorul sau Ziarul de Bacău, acest lucru se întâmpla numai prin ceea ce scriam, prin subiectele abordate şi nu prin jigniri reciproce, ceea ce, din păcate, astăzi a devenit o modă. Un alt aspect se referă la pregătirea jurnaliştilor de astăzi. Mai ales a celor din noua generaţie. Cu scuzele de rigoare, asistăm la reportaje sau articole penibile, la întrebări hilare puse interlocutorilor, la concluzii din cele mai bizare. Iar acest lucru provoacă o anumită stare de neîncredere în rândul celor care se adresează presei. Au apărut ziarişti implicaţi în diferite combinaţii politice sau de natură ilicită. Şi totuşi, presa mai este considerată cea de a patra putere în stat şi va rămâne aşa, indiferent de calitatea celor care practică meseria de jurnalist sau a subiectelor abordate. Ar fi păcat ca, din cauza unor aşa-zişi colegi de breaslă, nivelul presei să coboare, ceea ce ar fi, într-adevăr, un lucru deosebit de grav. Oamenii au avut întotdeauna încredere în presă şi vor continua să aibă.
Dan Mindirigiu- Deşteptarea
Orice om are dreptul la libertatea exprimării opiniilor
Art. 19: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Explozia presei scrise s-a produs odată cu inventarea presei cu litere mobile la jumătatea secolului al XV-lea de către Johannes Gutenberg. Cum omul s-a născut liber, în „inconştienţa” lor, cei care se îndeletniceau cu gândirea şi scrisul au crezut în libertatea lor de a-şi exprima opiniile. Cum, încă de la început au intrat în coliziune cu oficialitățile fiecărui moment, pentru a se proteja, acestea au început să exercite un control asupra noului mod de comunicare şi dezvăluire a derapajelor. Aşa a apărut cenzura, directă, indirectă sau voalată. Mii de ziarişti au suferit rigorile legii restrictive, începând cu anul 1501, când se consemnează primul edict de intervenţie brutală în libertatea de exprimare liberă prin scris.
A fost nevoie de peste 500 de ani pentru ca, în sfârşit, libertatea, libertatea de exprimare liberă să fie recunoscută şi protejată prin legi. A fost, este suficient? Evident că nu. Sute şi mii de jurnalişti au căzut victime ale cenzurii, fiind condamnaţi pentru delictul de opinie, au fost asasinaţi în timpul exercitării dreptului universal la informare a populaţiei. Prea mulţi. Foarte mulţi, cu toate proclamaţiile şi declaraţiile oficiale ale unor organisme internaţionale, zonale sau locale. Ziaristul estel liber atât timp cât îşi asumă, cu responsabilitate, libertatea sa şi a celor de lângă el. Compromisul este la fel de condamnabil. Ziua de 3 mai a fost decretată de ONU ca Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Ar trebui să fie o sărbătoare! Este? N-ar fi exclus ca peste ani să se transforme într-o zi a comemorării presei, a victimelor cenzurii, tot mai vizibile (economice, mai nou), care traversează lumea de la un capăt la altul, din Guineea, Turcia, Siria, Rusia, până în Anglia şi Statele Unite, da, Marea Țară unde s-a născut libertatea.
Chiar şi în doliu, ziariştii continuă să creadă în libertate. Este sacrificiul lor pentru ca informaţia, informaţia adevărată să-şi facă loc la fereastra oricărui cetăţean al lumii.
Mai este loc şi pentru speranţă!
Gheorghe Bălţătescu – Deșteptarea
Instituţiile ar trebui să susţină prin abonamente presa
Presa e liberă, într-adevăr, să caute, să primească şi să răspândească informaţii. Prima şi a treia rămân valabile, cât despre a „primi” informaţii, aici încă mai avem probleme. Din păcate, cei care ar trebui să furnizeze informaţii nu o fac sau dacă o fac, atunci totul se rezumă la câteva cifre şi alea vechi sau seci. Să nu mai spunem de modul de a trimite informaţia. Dacă nu eşti în baza lor de date, nu ajunge comunicatul (sau ajunge târziu) şi nu poţi anunţa că se opreşte apa mâine, de exemplu. Total dezinteres din partea instituţiilor de a şti ele la cine trebuie să ajungă mailul, în condiţiile în care Bacăul are doar câteva instituţii media care pot transmite ştiri locale.
Total de acord cu tendinţa în continuă creştere, la nivel mondial, a atacurilor împotriva celor care aduc informaţii opiniei publice. Presa este intoxicată de manipulatori de profesie, falşi jurnalişti, formatori de opinie. Dar băcăuanii ar trebui să susţină presa băcăuană. Mă bucur când văd pe stradă oameni, de cele mai multe ori persoane în vârstă, cu ziarul local în mână, Deşteptarea, singurul print în oraş. Instituţiile ar trebui să susţină prin abonamente presa, altfel se plâng la conferinţe că nu le vine nimeni.
Noi, ca radio, suntem aici. Am transmis mereu ştiri de interes pentru băcăuani: apă, inundaţii, incendii etc. Nu ne-a ajutat nimeni. O facem pentru băcăuani şi nu am făcut niciodată politică pe radiourile KISS FM sau MAGIC FM (nu campanie electorală, nu spoturi, nimic). Mai avem două – trei televiziuni şi gata. Cât despre online, două – trei bloguri care se citesc. Atât. Ăsta e Bacăul azi. Păcat!
Doru Ridel- KISS FM, MAGIC FM Bacău
Presa trebuie să fie liberă, ca primă garantare a libertății de exprimare
Desigur, e important să existe o asemenea zi, măcar pentru a ne aminti, an de an, că presa trebuie să fie liberă, ca primă garantare a libertății de exprimare. În realitate, însă, lucrurile stau diferit, de la o țară la alta. Mă îndoiesc, de pildă, că în Turcia lui Erdogan sau în Rusia lui Putin presa are suficientă libertate în a prezenta realități și a forma atitudini care nu concordă cu poziția oficială a statului, într-un moment sau altul. Nu știu nici dacă în România proprietarii de mass-media (atâția câți au mai rămas, întrucât, la noi, pericolul cel mai mare este dispariția presei tipărite!) ar accepta o libertate care să contravină total intereselor și obligațiilor personale… Dincolo de aceste incertitudini, libertatea presei ar trebui să certifice însăși libertatea persoanei în a alege și a înțelege realitatea așa cum îi convine.
Leonard Popa- Deșteptarea, Informația de Bacău, a colaborat cu diverse publicații din țară și străinătate (Republica Moldova, Bulgaria, Cipru), acum redactor-șef „Sportul băcăuan”, profesor, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Un ziarist și sute de mii de judecători
Nu știu câți dintre cititori s-au întrebat vreodată ce înseamnă să fii ziarist, cum e munca asta, dacă e grea sau ușoară și ce responsabilitate presupune. „Verba volant, scripta manent”, declara Caius Titus, în Senat. E o constatare, dar și un avertisment: ai grijă ce scrii și ce semnezi pentru că tot ce este scris este acceptat în instanță ca probă. Orice profesie are la bază legi și regulamente, după cum orice gest făcut de noi, în calitate de cetățeni, trebuie să aibă motive, scopuri, dar și o analiză a efectelor. Dincolo de întrebările la care răspunde o știre, ziaristul trebuie să aibă în minte întrebări mult mai importante: De ce scrie? Pentru cine scrie? Ce construiește? Ce semnalează? Ce schimbare în bine va declanșa textul său după publicare? Munca unui profesor este urmărită și „notată” de câteva zeci de elevi pe zi, a unui funcționar, de șeful său, iar a unui primar de câteva mii sau zeci de mii de cetățeni. Un ziarist e judecat de sute de mii de cititori. Îi sunt judecători cei care cumpără ziarul, cei care citesc ediția online, cei care îi descoperă articolele pe rețelele de socializare. Dacă în alte profesii, o afirmație poate fi nuanțată sau corectată ulterior, în presa scrisă ce ai afirmat și ai semnat așa va rămâne. Eu cred că, într-un sfert de secol, nu am greșit de multe ori, dar cine știe? Două dintre greșeli mi-au rămas înfipte în minte. Și vi le povestesc. Prima: sunt căutată la redacție, într-o dimineață, de un tânăr. Mă salută, mă privește zâmbind și mă întreabă: „Mă cunoașteți?” „Nu”, zic eu. „Dar ați scris despre mine!” Mă mir: „Cum așa?” Omul scoate buletinul și se prezintă. „Eu sunt C. P. M-ați citat în articolul de ieri. Ați vorbit cu mine?” „Nu, dar am vorbit cu altă persoană care avea acest nume.” Petentul era un vecin al domnului C. P., vecin care se temuse să-și decline identitatea, iar mie nu-mi trecuse prin cap să-i cer buletinul. În final, a fost amuzant. C. P. a mărturist că e ok, locuia în același bloc și avea aceleași nemulțumiri. A doua întâmplare a fost mai puțin amuzantă deoarece m-a dus în instanță. Cel care făcuse plângerea îmi reproșa ironia, faptul că l-am ridiculizat, nu acuzațiile. I-am adus un prejudiciu de imagine și l-am expus glumelor colegilor. Trebuia să scriu sec despre exagerările sale de conduită, fără să exagerez la rândul meu folosind metafore. A renunțat la proces după o discuție față în față.
Numai unul
Vreau să mărturisesc: ziaristul l-a ucis pe poet
într-o noapte, când stăteau amândoi și depănau amintiri,
ultimul vorbea despre frunze de toamnă care picură pe trotuar
și fâșii de lumină care însuflețeau zidurile gri
ziaristul a simțit cum vorbele celuilalt
îi înmoaie sufletul luciditatea
încrâncenarea s-a făcut ca plastilina ca smoala ca balta de sânge scursă din pieptul poetului cu penița i-a prins inima în calendar
în oglindă era acum numai unul.
Silvia Pătrășcanu- Deșteptarea, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Libertatea presei sau criza de identitate
Kant spune că un om este liber până dă de un alt om. Din acel moment omul cu pricina nu mai este liber, deoarece trebuie să respecte libertatea omului întâlnit.
Presa, în schimb, cu excepția unor situații speciale, nu a fost niciodată liberă. Pentru că ea are un finanțator, un patron, iar așa-zisa „libertate” a presei se identifică de fapt cu interesele finanțatorului, interese care nu prea sunt cele naționale. Nici măcar presa finanțată din bugetul public nu este liberă, deoarece, prin mecanismele de manevră ale puterii, ea trebuie să răspundă unor comenzi precise. Asta nu înseamnă că nu avem și jurnaliști cu vocație, capabili să descopere și să arate adevăratele răni ale societății. Numai că aceștia fie au fost dați afară din slujbă, fie au acceptat compromisul ajungând simpli mercenari ai trusturilor de presă. (Există magnați și alte forțe oculte care pot desființa dintr-o pocnitură de bici o publicație, un post de radio sau televiziune). Libertatea (sau lipsa de libertate?) a presei a condus la atacul deschis asupra valorilor identității neamului: Biserică, Școală, Armată, Tradiție. Iată de ce s-a acutizat criza din instituțiile publice, de ce am rămas fără fabrici și complexe industriale, fără păduri, petrol și gaze, fără pământurile fertile, fără drumuri și fără sens! Pentru că presa – cu libertatea liberă sau achiziționată – a început, încet-încet, să-și piardă din putere și din credibilitate! În Japonia, dacă unui ministru i se divulgă o faptă antisocilală, a doua zi acesta își prezintă demisia! La noi, câinii latră, iar caravana trece! În prezent libertatea – nu doar a presei, ci și a omului, este controlată și dirijată ca niciodată în toată istoria ei. Pe de altă parte, omului de azi i s-a făcut lehamite cam de tot ceea ce se cheamă presă! Și nu pentru că această instituție nu ar fi neapărat liberă, ci pentru că a intrat într-o periculoasă confuzie de valori, promovând energia negativă, senzaționalul ieftin, penibil și revoltător, în pofida lucrurilor și faptelor importante și demne de atenția unui public sănătos! Iată de ce tirajele s-au înjumătățit, multe din publicații dispărând cu totul din viața publică.
„Viața băcăuană” (ajunsă la a 484 – a ediție) este cea mai longevivă publicație postdecembristă de pe aceste meleaguri. Fiind organul de presă al Fundației Culturale „Georgeta și Mircea Cancicov” (instituție neguvernamentală, apolitică și nonprofit), nu a fost și nu este aservită intereselor niciunui cumpărător de libertate.
Victor Munteanu-Deșteptarea, scriitor, director „Viața băcăuană”, membru al Uniunii Scriitorilor din România
