Se vede cu ochiul liber o încercare de inginerie socială la nivelul țării prin care românii se încearcă a fi convinși că versiunea americană asupra conflictului din Orientul Mijlociu este cea corectă și că decizia de a muta ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim este cât se poate de ok, cine nu e de acord, fiind ori cu rușii, ori cu teroriștii și așa mai departe.
Cum am mai spus deja, comunitatea internațională nu recunoaște suveranitatea Israelului asupra Ierusalimului deoarece statul evreu a încălcat deciziile ONU care prevedeau formarea a două state pe teritoriul Palestinei – unul israelian și celălalt arab – urmând ca Ierusalimul să fie obiectul unor negocieri între cele două părți.
Ceea ce face SUA cu mutarea ambasadei la Ierusalim este doar un efort de a împinge lucrurile într-o manieră unilaterală, fără a ține cont nici de rezoluțiile ONU și nici de conflictul din Orient.
Faptul că PSD, probabil la sfatul consilierilor israelieni ai lui Dragnea, se aliază acestei viziuni este destul de periculos atât pentru România, cât și pentru partid.
De multă vreme s-a observat că românii simpatizează cu cauzele arabe și, mai ales, că există un filon puternic antisemit în societatea românească.
Ăsta este adevărul: există un procent important din populație care urăște evreii iar cine nu crede acest lucru să se uite pe rețelele sociale și să vadă reacțiile.
Foarte interesant este că acest segment antisemit este format, în special, din tineri, victime ale propagandei de tip naționalist-legionar.
Mai este și un segment puternic din populația țării care simpatizează cu palestinienii în special, fără a fi, neapărat, împotriva israelienilor (așa cum o bună parte din societatea israeliană se declara împotriva politicilor premierului Netanyahu și a ocupării teritoriilor palestiniene).
Una peste alta, s-ar putea ca PSD să nu fi făcut calculul prea bine și să iasă destul de șifonat din povestea asta, în ciuda imensei propagande care se face pentru a convinge publicul de corectitudinea deciziei.
Mai este și o altă componentă a întregii povești. Ar fi pentru prima dată când o decizie majoră nu mai este explicată cu argumentul că „așa este drept, așa spune ONU sau legea internațională”, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Irakul, cu Iugoslavia, cu sancțiunile contra Rusiei, etc, ci pe baza argumentului „susținem decizia aliatului nostru strategic”.
