Într-un trecut nu prea îndepărtat, în galaxia noastră prăfuită, era o vreme când orice liceu, teoretic sau industrial, şi orice fabrică îşi avea propria trupă rock. Desigur, în acele vremuri, „rock” era un termen subversiv, capitalist, aşa că, în mod oficial, ele se numeau „ansambluri vocal-instrumentale de muzică uşoară”. Noi, tinerii de atunci ne bucuram de acest surogat de libertate ascultând trupele acelor timpuri. Şi ele nu erau puţine.
Apoi, a venit revoluţia şi cu ea a venit un zvon din Occident cum că rock-ul a murit. Şi totuşi, putem spune că „un sfârşit e un început”, parafrazându-i pe membrii trupei Celelalte Cuvinte. Unul dintre rockerii acelor vremuri, băcăuanul Adi Năstasă, şi-a propus să dea mai departe experinţa sa de atunci, adunând în jurul său copii şi tineri pasionaţi de tot ceea ce înseamnă „rock”. Astfel, în Bacău a luat naştere fenomenul numit „The Brothers of Rock” – „Frăţia Rock-ului”. O parte dintre aceşti inimoşi tineri muzicieni, elevi în şcoli şi colegii băcăuane precum Spiru Haret, Cuza, Ferdinand, Vrănceanu, Alecsandri sau Apostu, au ales să-şi deschidă sufletul într-o mărturisire de credinţă. (L.M.)
Nu credem că rock-ul a murit. El încă supravieţuieşte undeva, printre alte genuri muzicale. E adevărat că perioada lui de glorie a trecut dar, dacă ne luăm după faptul că la oricare dintre concertele pe care noi le susţinem vin mulţi copii şi tineri de vârsta noastră, şi nu numai, putem spune că el, rock-ul, încă mai respiră. Având în vedere că am chemat prieteni la concert, prieteni care de obicei nu ascultau rock şi nu sunt interesaţi de treaba asta şi care ne-au spus „nouă ne-a plăcut şi vom mai veni”, rock-ul nu numai că trăieşte ci poate ajunge chiar mai sus. O bună parte din noi am ajuns la rock în mod accidental.
Marea majoritate nu am avut părinţi rockeri, însă se asculta rock în casă. De pildă, unul dintre noi s-a apropiat de rock când, de Crăciun, a văzut în supemarket, la ofertă, o chitară electrică. Ea venea la pachet cu un manual pentru începători, cu pene şi cu staţie de amplificare. Nu era cea mai bună, dar simpla ei prezenţă l-a făcut să şi-o dorească. N-a mai lăsat-o din mână până când n-a schimbat-o pe ceva mai bun.
Astfel de poveşti le-am trăit cu toţii. Acum, putem spune că rock-ul ne-a schimbat în bine, cel puţin aşa credem noi. El ne-a ajutat să ne dăm seama cine suntem. El a devenit liantul care ne-a adunat împreună, punctul central prin care am încercat să ne definim fiecare în parte cu bune şi cu mai puţin bune.
Pe scenă ne simţim cel mai bine. Primele zece secunde sunt de coşmar, însă. Atunci suntem panicaţi, livizi, iar gândurile noastre sună astfel: „Unde mi-este pana? Unde mi-este capul? De ce am palmele transpirate? De ce nu stă pana în mână? Am chitara acordată? Este sunetul OK?” Toate gândurile astea se risipesc atunci când muzica noastră prinde aripi. Atunci, pe scenă, parcă suntem în altă lume. Nu mai suntem copii din oraşul Bacău, suntem noi şi colegii noştri de trupă, elemente personalizate ce compun un tot şi care se oferă total publicului. Fiecare dintre noi trăieşte diferit această experienţă. Fiecare vrea să dea ce-i mai bun din el sau din ea pentru ca publicul care e format din cunoscuţi de-ai noştri să vadă de ce suntem în stare şi să aprecieze munca noastră.
De cele mai multe ori, familiile noastre sunt 100% alături de noi. Îi vedem de pe scenă, în timpul concertelor, cum ne privesc cu mândrie şi cu lacrimi în ochi. Ne hrănim cu această admiraţie şi simţim că astfel le răsplătim eforturile şi sacrificiile. Mai greu este acasă, cu decibelii care sunt mulţi şi zgomotoşi. Şi mai greu e, însă, cu vestimentaţia, mai ales cu tricourile negre. Mamele noastre se împacă mai greu cu asta. Mai ales, mamele fetelor din trupă. Ele ne-ar vrea în rochiţe roz, iar noi trebuie să le explicăm că rochiţele roz şi rock-ul nu prea se potrivesc.
Fiecare dintre noi avem idolii noştrii, fie ei solişti vocali, chitarişti sau toboşari, dar, pentru noi, pe primul loc se află Adi Năstasă care pentru noi este ca un frate mai mare. El este sufletul acestei frăţii a rock-ului. Mulţi dintre noi ne-am dori să fim ca el, să ne păstrăm viu entuziasmul de-a lungul anilor şi să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să înţeleagă muzica făcută cu pasiune şi din tot sufletul.
