Ce s-a construit și mai rezistă. „Groapa” cu săli de sport și adrenalină (III)

Cu doamna Estera Leibu am început discuția privind construirea Sălii de Sport, cumva de la mijloc. În ideea de a afla cât mai multe despre aceea perioadă, de la profesioniștii implicați în proiectele care au schimbat radical fața Bacăului de altădată. Sala a fost proiectată de arhitectul Gheorghe Chira.

„Se întâmpla prin ’74 . Cel mai tare era atunci inginerul Gheorghe Jitaru. Am lucrat toate planurile mână în mână. Tipul ăsta era de o capacitate rară! A fost coleg de școală cu Nicolae Labiș, fiind de loc din Dolhasca. Și cu Arșinel se cunoștea bine. Era extrem de bun în meserie.

Se uita la planurile unei construcții aflată în stadiu de proiect și-ți spunea, cu aproximație, câte betoane intră, cât fier… Era proiectant principal la DSAPC (Direcția de Sistematizare, Arhitectură și Proiectare în Construcții) cum se numea pe atunci Institutul de Proiectare Județean Bacău.

După terminarea Sălii de Sport știu că a fost trimis în Irak, doi ani de zile. Înainte de a pleca eu în Israel. Pe atunci mă chema Estera Macaru. În 1978, m-am căsătorit cu un coleg, Avram Leibu. El era inginer hidrotehnist. A proiectat instalațiile de la Bazinul de Înot. A venit pe lume și fetița, care astăzi este medic. Am plecat din țară, legal, în 1984.”

Estera, cum îi place simplu să i te adresezi, este băcăuancă. Nu e nicio problemă să-și spună vârsta „M-am născut pe 9 aprilie 1949. Am locuit pe Republicii 90. Erau case atunci. Clasele I-IV le-am făcut unde este grădinița acum, după biserica catolică. Școala generală, în Bazar, la Letea, și liceul, la Pătrășcanu, Vrănceanu astăzi. În 1969, la conducerea institutului era arhitectul Gheorghe Nistor. Am aflat că pleacă un grup de tineri să dea examen la Tg. Mureș. Mama mea a fost foarte severă, nu distracții, nu nimic. Căzusem cu brio la examenul la facultate. Am dat la franceză, la Iași.

Ca să nu pierd anul, învățam tehnică sanitară. I-am spus mamei despre această oportunitate. Mi-a dat voie să plec. Am aruncat cărțile de chimie, anatomie și am dat examen acolo. Am intrat la secția Rezistență în construcții. De aici au pornit toate. Am primit repartiție la Institutul de Proiectare din Bacău. Lucram în ateliere de câte 10 persoane. Ingineri, tehnicieni, desenatori. Încet, încet, fiind foarte ambițioasă și pentru că mi-a plăcut, am intrat în echipa de proiectare. Proiecte tip. Blocurile care se văd acum.”

Așa aflu că blocul în care locuiesc avea nr. 744, este cel mai nașpa din zonă ca și confort, dar stă bine la rezistență, fiind construit din diafragme de beton, acele panouri prefabricate. „Încet, încet, examene după examene, am avansat. Am ajuns în echipa condusă de marele Gheorghe Jitaru, devenind colaboratoarea lui.

Aveam deja lucrările mele. Mergeam pe șantier când se turnau betoanele. Era obligat constructorul să cheme, nu pe mine, pe toți proiectanții care răspundeau de lucrare, să verifice dacă armatura este pusă cum trebuie și betonul turnat corespunzător.”

Jocul cu piese de lego

Specialiștii de la Institutul de Proiectare au căutat soluții tehnice ingenioase, pentru a ocoli cumva rigiditatea sarcinilor primite pe linie politică. „Implicarea la Sala de Sport a fost totală. A mea pe partea de rezistență, împreună cu doamna arhitect Rozela Georgescu. De la fundație până sus, la ridicarea celor două segmente de arc. Și a colegilor, bineînțeles. Fiecare pe specialitatea lui: arhitectură, rezistență, instalații termice, electrice, hidro, drumuri, topo… Arcul, care dădea și o notă estetică a fost la vremea acea unicat la noi în țară. A fost bine gândit.

Îmi aduc aminte că domnul Jitaru își făcuse așa, ca niște jucării pe planșetă – un fel de lego acum – și le tot aranja, le schimba. Își bătea capul, tot se gândea, pentru că nu se mai făcuse până atunci, așa ceva. A ajuns la concluzia că zecile acelea de tone – nu era problema de ridicat – odată ajunse sus trebuiau să se îmbine perfect. Cu un fier beton normal, care se folosește la armături, exista riscul de fisurare la orice mișcare greșită.

Așa că, în momentul turnării celor două semicercuri, s-a folosit metoda pretensionării.” Pretensionarea este o operațiune prin care se realizează o stare iniţială de întindere sau de comprimare în materialul unei piese, în cazul de față într-un material de construcţie, înainte de aplicarea sarcinilor funcţionale. Și au intrat tone de metal acolo. Pe atunci nu exista astfel de oțel. Totul s-a executat direct pe șantier. Au făcut cofrajul, au adus utilaje speciale care să precomprime fierul beton obișnuit și au turnat betonul. Un beton de calitate superioară.

Nu intru în detalii mai tehnice, pentru că nu le am. Îl citez pe inginerul Gheorghe Jitaru, preluând un fragment din interviul dat atunci în „Steagul Roșu”: „ Arcul de beton armat care susține mijlocul sălii are o deschidere de 74 m și o înălțime la cheie de 34,5 m. El a fost proiectat din două semicerce ce s-au executat la sol în poziție suprapusă, articulate la naștere și apoi au fost ridicate la cota din proiect cu ajutorul unor stâlpi de montaj și monolizate la cheie. Înălțimea secțiunii sale variază între 1,8 m și 4 m (la naștere). Pentru asigurarea stabilității laterale, arcul a fost conceput din patru ramuri legate între ele câte două.”

Să nu uităm că pe vremea aceea, termenele de execuție erau stricte și… scurte. Lucrul în trei schimburi avea să devină ceva obișnuit.

Alte amintiri

„Pentru cartierul Narcisa, a venit ordin de la cel mai înalt nivel, în 3 zile trebuia să fie gata proiectarea. Urma să vină Ceaușescu la Bacău, și să vadă macheta. S-a format o echipă din toți cei care nu eram căsătoriți. Am stat trei zile și trei nopți în Institutul de Proiectări. N-am închis un ochi și am terminat ansamblul de locuințe de la Narcisa!

Blocul «Potcoava» s-a construit mai târziu. Știu că după acele zile a venit la noi directorul tehnic, Valeriu Stanciu, și ne-a pupat. «Măi copii! Sunteți minunați!» Noi, tinerii de atunci eram foarte muncitori! Am lucrat și în Israel, dar cele mai frumoase amintiri le am cu echipa de proiectare de aici!”

Se strângea cuRRReaua!

Cei trei de R însemnau reciclare, refolosire, recondiţionare. „La 2 ani după terminarea sălii de sport m-a chemat directorul Ștefan Cichi. Era prezent Stanciu, Jitaru, Rozela Georgescu și ne-a spus: «fiți atenți că vine o echipă întreagă de la IPTC București. Vor să vadă cum ați reușit să faceți arcele astea minune».

Interesant este că nici Gheorghe Jitaru, nici Valeriu Stanciu nu au vrut să devină membri de partid. Au venit specialiștii după două zile și au rămas efectiv blocați. Că la Bacău, în provincie, se poate realiza așa ceva.” Era cumva o politică a Bucureștiului să nu existe în țară clădiri mai mari sau mai înalte decât acolo.

„Începuse deja nenorocirea, continuă Estera. Trebuia să te încadrezi într-un indice de consum de material, mai ales de fier. Economie! La ce să renunți? Am scos aia… am scos aialaltă, stâlpii nu puteam să-i scoatem! Grinzile nu! Am scos balcoanele! De aceea multe blocuri au balcoane minuscule, ori nu au deloc. S-a păstrat însă indicele de sigurănță la cutremure de până la gradul opt.”

Anii au trecut. „Avem întâlnirea noastră în fiecare an. Ținem legătura între noi. Acum 2 ani ne-am adunat 120, din toți cei care am lucrat la Institutul Județean de Proiectare Bacău. Rămânem din ce în ce mai puțini, cu fiecare an.” Sala de Sport a fost inaugurată pe 26 decembrie 1974