O vorbă de duh spune că, „în spatele unui bărbat puternic, se găseşte o femeie şi mai puternică”. Pornind de la această zicală, putem doar ghici rolul unei soţii de preot în misiunea pe care acesta a primit-o de la Dumnezeu. Cei care au participat la ridicarea în treapta de preot a unui tânăr teolog au văzut faptul că acesta nu depune jurământul de credinţă doar în nume personal, ci şi-l asumă împreună cu familia sa, adică soţia şi copiii. Într-o comunitate de credincioşi, preoteasa are reguli de comportament bine definite, iar acţiunile sale sunt urmărite şi judecate mai abitir decât cele ale soţului ei. Astfel, preoţia soţului se transferă, în mod indirect, către partenera sa de viaţă, iar lucrarea duhovnicească a acestuia în parohie depinde mult şi de calităţile de gospodină ale preotesei. Despre aceste renunţări şi obligaţii am discutat cu prezbitera Manuela Radu, cea despre care soţul ei, părintele Ovidiu Radu, spune că este „inima şi motorul care mişcă lucrurile în cadrul Asociaţiei Creştine de Caritate şi Ajutor «Ovidenia Bacău 2005»”. (L.M.)
Pe părintele Ovidiu l-am cunoscut în vizitele mele la ţară. Eu veneam la bunici, el venea la mătuşa lui, vecină şi cumătră cu bunicii mei, şi, uite-aşa, ni s-au intersectat paşii. În acel timp, erau la putere recomandările. Ceva de genul „uite, cumătră, am un băiet bun / da’ şi eu am o fată frumoasă şi cuminte”. Astfel am ajuns să ne cunoaştem. Atunci ne-am dat seama că avem multe în comun. Şi eu, şi părintele provenim din familii de oameni simpli cărora nu le-a fost străină munca.
Pe-atunci, ieşeau puţini preoţi de pe băncile facultăţilor de teologie, iar eu, cu toată educaţia mea religioasă, nu prea ştiam cu ce se mănâncă toate astea. Încă de copilă, bunica mă vedea preoteasă. Ea îmi zicea că sunt bună, că sunt blândă şi că aş fi numai bună pentru asta. Când o întrebam ce e aceea, bunica îmi răspundea că e o mare cinste pentru mine. Mai târziu, când l-am cunoscut pe cel ce-avea să-mi fie soţ, mi-am imaginat că titlul de preoteasă înseamnă corectitudine şi respect. După aceea, toate câte trebuia să le ştiu le-am învăţat de la părintele Ovidiu şi împreună cu el. În primul rând, pot să spun că l-am înţeles pe el şi m-am devotat lui înţelegându-i misiunea.
Am ales să fiu alături de el şi la bine, şi la greu. Aşa că l-am urmat oriunde l-a rânduit Dumnezeu să slujească. Nu mi-a fost uşor. Eu, care eram singură la părinţi, crescută la oraş, am ajuns de la „apă din părete”, la apa din fântâna de la drum. M-am învăţat să fac focul în sobă, să spăl la lighean, să tai lemne pentru foc, să scot apa din fântână. Toate acestea le-am acceptat ca pe un lucru firesc fiindcă am ales să-mi urmez soţul şi să-i fiu sprijin în misiunea lui. Pe oriunde a slujit şi a ctitorit părintele, eu l-am urmat şi l-am sprijinit. Uneori l-am mai scuturat aducându-l cu picioarele pe pământ atunci când el, în dorinţa sa de a realiza cât mai multe, se înhăma la mai mult decât putea duce.
Acum muncesc alături de soţul meu ca să dezvoltăm proiectul lui de suflet, asociaţia „Ovidenia”. „Ovidenia” este creaţia lui, sufletul lui, dorinţa lui, iar eu nu pot decât să-i fiu alături şi să-l susţin. Pentru asta, lucrez în bucătărie, pregătesc mâncarea pentru asistaţii sociali, asigur distribuţia ei atunci când n-are cine, mai dau un ajutor şi la microferma asociaţiei. Din această cauză, nu mai am timp de mine ca femeie. Nu pot să umblu gătită şi să învârt în oale, să pregătesc pachetele de mâncare sau să conduc dubiţa de distribuţie. Poate că tinerele din ziua de azi care ar fi tentate să devină preotese ar vedea toate acestea ca pe un sacrificiu. Eu, însă, nu văd astfel lucrurile. Eu le consider a fi o cruce pe care am ales s-o port în viaţă.
Aşa cum eu stau în spatele părintelui, tot aşa şi în spatele meu sunt o mulţime de oameni minunaţi care mă ajută în buna desfăşurare a activităţilor din cadrul asociaţiei. În primul rând, sunt fiii noştri pe care-i pregătim să ne urmeze pe această cale. Apoi, sunt prietenii care au ales să ne sprijine în mod necondiţionat, sacrificându-şi din timpul lor ca să putem dezvolta acest vis frumos. Toţi oamenii care au trecut pe-aici şi ne-au ajutat, au avut rostul lor şi, pentru aceasta, le mulţumim. În viaţă, nu poţi realiza nimic de unul singur, ci doar împreună cu oameni cu inima bună şi sufletul larg.