Așa era denumită, odată, Valea Zeletinului. Nici Valea Tutovei nu-i departe. Pol al sărăciei la granița de Răsărit a două regiuni. Este suficient să amintesc doar puțin din istoria de un secol a comunei Podu Turcului, renumită prin vinurile sale, ca să înțelegem dacă nu ne-am întors de unde am rămas… ca și „catalogare”.
Din anul 1925, comuna Podu Turcului – cu o populație de 2.502 locuitori (pe atunci) era reşedinţa „plăşii” Podu Turcului, din judeţul Tecuci. Avea arondate localitățile – ridicate la rang de comună – Căbești și Giurgioana. Ultima desființată în 1931. În 1950, comuna a fost arondată raionului Răchitoasa.
Atunci ținea de regiunea Putna. Din 1952, a aparținut de regiunea Bârlad. După 1956, a devenit parte integrantă a regiunii Bacău. Aceeași Mărie, cu altă pălărie și cu perspective de a ajunge oraș, în 1990! Plantările cu viță-de-vie și pomi fructiferi, începute pe dealurile aflate pârloagă la sfârșitul anilor ’60, au revigorat din temelii zona.
Zeletinul, un curs de apă afluent al râului Berheci, adăpa vitele localnicilor din Satul Nou – Spria, până dincolo de Podu Turcului, la Hanța și Plăcineți. Acum, când multe vii au ajuns iar teren agricol, fără ironie, zona este inclusă în arealul „Dealurile Moldovei”. Zonă cu „indicație geografică”, unde strugurii trebuie să provină în proporție de cel puțin 85% exclusiv de aici.
Acest Areal a devenit cea mai mare regiune viticolă din Romănia, din Botoșani până la Galați. A nu se înțelege greșit dacă amintesc ce comune din județul Bacău sunt incluse, pentru că sunt și societăți care au ca obiect de activitate cultivarea viței de vie, care s-au dezvoltat și merită tot respectul, dar nu au avut nicio legătură cu Vinalcool-ul. Toată stima domnului Nicolae Huiban de la Vultureni, ca să dau un exemplu! De ce vreau să le amintesc? Pentru că firul gândirii naște involuntar comparații.
Aici sunt incluse comunele: Traian (satele Traian, Bogdănești și Hertioana), Secuieni, Prăjești, Tamași, Horgești, Parincea, Corbasca, Tătărăști, Huruiești, Vultureni, Dealu Morii, Găiceana, Răchitoasa, Motoșeni, Glăvănești, Podu Turcului, Faraoani, Cleja, Parava, Orbeni, Valea Seacă, Sascut și Răcăciuni. Dacă intrați de curiozitate pe internet, să cumpărați un vin mai deosebit pentru un eveniment, aflați că există la vânzare, Fetească Albă de Podu Turcului, an de îmbuteliere 1987, asezonată cu găoace din lemn pentru protecție, la preț de 89,25 lei, cu TVA inclus.
Scândurică sau surcele?
La începutul anilor ’70, cultivată științific pe suprafețe mari, procesată la fel, via a căpătat în timp denumirea generică de podgorie! Ce frumos suna, când citeai pe eticheta sticlei de trei sferturi, și aia de două tipuri: Podgoria Podu Turcului, Odobești, Răcăciuni, Sascut… Erai sigur că vinul are zeamă din struguri și provenea de acolo.
Dacă intri acum în micile localuri de cartier, vezi aliniate, la ofertă, toate dimensiunile de peturi, cu etichete ochioase și conținut… cu „aromă de struguri”. Nu avem atâtea vii cât vin se produce! Omul inventiv a învățat să producă această licoare din tot ce fermentează.Vinul II, chiar și III, făcut din tescovină (după primul vin), la care se adaugă apă şi zahăr, mai zici că e băubil. Ce mai fermentează? De cum apar urzicile, floarea de soc, frunzele de plop căzute toamna, amestecate cu boabe de orez și cubulețe de drojdie. Ce să-ți mai bați capul când pot fi obținute vin, efectiv din apă, coloranţi, arome și zahăr.
De asta Oenologia a ajuns o știință. Sfidând prețul pieței, vinul de scândurică, sau, mai cunoscut, din surcele, are mare căutare. La o întâlnire a Cavalerilor Vinului, dl. Valeriu V. Cotea, degustător de elită, profesor la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ din Iaşi, deținător pe merit a multor recunoașteri academice, a specificat clar că nu este vorba de surcele. La propriu. În procesul de fabricare a oțetului, unde există niște căzi mari, tronconice, este folosit talajul. Buclele alea micuțe din lemn, rezultate din prelucrarea primară a lemnului.
Se pune un grătar cam la 1,5 m de fundul căzii și deasupra se umple cu acest material, rezultat din prelucrarea primară a lemnului. Peste el se lasă să curgă vinul care nu mai este bun pentru consum, pentru aerisire și oxidare. Tot podgoreanul care face vinificație în beci și nu uită să mai iasă la aer de acolo, știe că un vin casat este bun pentru oțet.
Dar nu știe cum să-l prepare! Sau crede că nu se merită efortul, transformat în câteva ore de muncă și ceva neuroni, când îl compară ca preț, cu cel diluat din acid acetic concentrat, aflat deja la ofertă, pe raft. Acum nu pun nici eu mâna în foc, că nu i-o fi trecut vreunuia prin cap să folosească și acel rumeguș aruncat… pentru niscavai arome!
Hai în control!
Cele 12 centre de vinificație, care aparțineau de Întreprinderea Viei și Vinului Bacău, au avut fiecare ciclul propriu de viață. Aminteam în reportajele trecute că doar două au reușit să se reinventeze, ținând astăzi pasul cu noile cerințe ale pieții: centrele de la Traian și de la Tg. Ocna.
De dragul imaginilor vechi, perioada ’80-’90, recuperate de la Ciuraru, de la Bursuc, ce-am mai făcut și eu, când cincinalul se raporta înfăptuit în trei ani și un pic. Parcă acea treime a devenit suficientă și astăzi… pentru legimitatea votului?! Cum naiba se învârte roata istoriei când aud pe toți mai mulți din jurul meu că înainte era mai bine. Adică alaltăieri decât ieri. Sunt imagini din perioada anilor ’80-’90, care merită prezentate într-un imaginar periplu.
Era sarcină de serviciu sau obligație profesională?
Și una… și alta, pentru conducătorii fostei instituții. Acum are altă denumire. Îl las pe directorul Jănică Axente, pensionar, să rememoreze traseul: „După ce rezolvam dimineața urgențele – apăreau zilnic – numai dacă te gândești la numărul de angajați, problemele cu instalațiile, asistența tehnică, laboratorul, desfacerea. Aveam magazinele proprii. Pe lângă toate astea, trebuia să verificăm și cum merg lucrurile în teritoriu. Exceptând Târgu Ocna, care era peste mână. Acolo mergeai dus-întors.
În partea asta, încercam să acopăr mai multe unități odată. Erau două trasee. Spre Traian sau spre Sascut. Aici aveam vinurile pentru export, care cereau foarte mare atenție. Ca să le amintesc pe cele mai importante: Faraoani, Răcăciuni, Sascut, Podu Turcului, Motoșeni, Dealu Morii, Oncești, Secuieni, Traian, Gherăiești Bacău. Pentru că aveam și mai multe centre volante, dotate cu spații de depozitare și zdrobitori mai micuțe. Să nu plimbe producătorii particulari strugurii cu căruța.
Asta era! Mă doare sufletul când văd ce se pierde. Atunci valorificam tescovina, sâmburii de la struguri, chiar dacă din punct de vedere economic… pentru noi nu era rentabil. Dar se făceau din ei, acel ulei renumit, folosit în cosmetică.” Până să ajungem și la vinurile… cu pânze de păianjen, o provocare pentru cei care urmăresc și ediția electronică a cotidianului Deșteptarea: în galeria foto apar căteva imagini, despre care nu am date certe. Mă ajutați? Va urma!
