Este de fapt povestea viilor, care s-au împuținat mai repede în timp, după 1990, decât le-au trebuit ca ani, să intre pe rod. Au contribuit la aceasta retrocedările de terenuri, proasta administrare, tendința unora de a duce acasă câte ceva din ce au considerat că a fost munca lor cât au lucrat, ca tovarăși. Să nu uităm nici de concurența de dumping a vinurilor importate, cu prețuri mici. De aici, firesc, și căderea în paragină a multor centre de vinificație.
Împreună cu fostul director al întreprinderii Vinalcool, ing. Jănică Axente, pornim spre Gherăiești. „În față, unde-s blocurile, erau terenurile fabricii. Vreo 22 ha de pământ. Era pornită o distilerie mare care trebuia făcută. Pe noi, turcii ne-au adus aici. Noroc că nu au apucat să strice tot. Ce-a rămas din țara asta!? Pe cuvântul meu. Și încă nu se liniștesc!” Este o plăcere să-l asculți. O adevărată enciclopedie. Nume, date, întâmplări, toate logic înlănțuite. Nici nu realizez cum trece timpul.
„Când am ieșit la pensie s-au vândut trei centre. Unitatea Tg. Ocna a luat-o șeful de unitate Constantin Marinescu, împreună cu salariații, la Traian la fel, Eugen Burcă, iar la Gherăiești a luat Racu Dan, care era șef de coloană auto. El a preluat și centrul de vinificație.” Primele două merg bine. S-au dezvoltat, modernizat. „Dacă știi să mobilizezi oamenii să tragă la căruță înainte, faci treabă, dar trebuie să fii cu ei. În cinsprezece ani, cât am fost director adjunct, nu știu dacă mi-am luat de două sau de trei ori concediu. Era multă responsabilitate”.
După ce am ratat intrarea pe Str. Trecătoarea Gherăiești, din cauza poveștilor și a fulgilor de nea, traversăm calea ferată, având în zare halele fermei de la Agricola. Pe dreapta, după un pâlc de copaci, apare silueta unei clădiri moderne, cu etaj și mansardă, nefinalizată. În spatele gardului, un ciobănesc caucazian și mai mulți prieteni fără pedigree, ne semnalează prezența. Lângă magazia unde se desfășura procesul tehnologic, se văd pe fundal cisternele din beton. În continuare era Atelierul și Coloana Auto. În locul lor… o societate care se ocupă cu geamuri din termopan, alta cu butelii. Oprim. „Birourile erau pe acolo! Aici era atelierul central de reparații al înterprinderii, atelierul mecanic. ” Domnul Jănică aproape că nu mai recunoaște locurile. „Marea majoritate a vinurilor procesate aici aduceau cu cele de la Podu Turcului, din punct de vedere calitativ. Primeau struguri de la Faraoani, Nicolae Bălcescu, și alte zone apropiate Bacăului. Era mai puțin cunoscută, așa că veneau mai puțini milițieni cu bidoanele, la poartă.”
Îl căutăm pe administrator. Societatea Rasima Trans SRL a luat ființă în 1997. Nu s-au mai văzut de ceva vreme. Întrevederea se lasă cu pupături și depănat amintiri. Trecut-au anii. „Tot tânăr și bine arăți, să nu fie de deochi! Cum o duci? Văd că ai închiriat și tu!”, revine domn’ director la subiect. Abia de-i ajunge până la umăr. Îmbrăcat cu o geacă reflectorizantă, tuns militărește, cam la 1.80 m înălțime, lui Dan Dorel Racu nu-i dai cei 70 de ani. Ne invită să vedem cum se trăiește din amintiri. „Nu merg lucrurile. M-am pensionat. Simt că nu am motivație. Pentru ce să mă mai zbat? Fata-i plecată în America din 2001. Cui să-i mai fac? Fratele mai mic a murit. Mai am o soră mai mare. Am încercat să mă ridic. E din ce în ce mai greu.”
Ocolim bazinele din beton, unde se făcea esența din pelin care parfuma vinurile, să ne arate ce a mai rămas de atunci în fosta cramă, căreia îi spuneau „Magazia lui Valer”. Evităm cu grijă perimetrul caucazianului. Două butoaie a câte 4000 de litri, încă întregi, îți atrag prima dată privirea. Am spus întregi, pentru că nu știu ce fiu de dogar le-ar mai face funcționale. Altele două te invită să le studiezi pe dinăuntru.
Te mai împiedici de mobiler din fostele birouri, o barcă, piese de motoare de la pompele dezafectate și un Volkswagen de prin anii ’60, cu praf de două degete pe el. Era al unui prieten, Eugen Pascu, mecanic, care a sfârșit la azil. Dan Racu este și pescar. Îi plac partidele în Deltă, călătoriile pe drumuri de ape. Ieșim la lumină. „Au fost mai multe budane… le-am pus pe foc. Nu mai puteau fi folosite.” Prea mici pentru a fi transformate în căsuțe de camping? Râde! Luase în calcul și varianta asta. „Când te gândești că într-un an, aici s-au procesat 170 de vagoane cu vin. Vin de calitate.” Am întrebat cum era cu vinul pelin. Mă lămurește inginerul Axente.
„Se duceau băieții pe la unitățile care strângeau floarea de pelin. Era stabilit câtă cantitate să adune fiecare. O aduceau aici și se punea la macerat. Totul natural. Maceratul acela de pelin, care nu se oțetește, avea și rol antiseptic. Îi dădea vinului acea aromă și parfumul specific. Apoi se adăuga în anumite soiuri de vin, într-o anumită concentrație, pe sortimente. În funcție de cerințele pieții. Mai amar, mai puțin amar. De asta aici se puneau la macerat și fructe, mai ales mere. Să dea acel parfum… vinului. La bere, ce se punea? Cine mai cultivă acuma hamei?”
Întrebare retorică, ce te duce cu gândul la câți compuși chimici, nocivi, introducem în organism, fără să știm. La plecare, după ce își iau rămas bun, îl simt pe domn’ Jănică tot dezamăgit, dar mult mai încărcat sufletește. Îi regăsesc pe amândoi, împreună cu toți șoferii, într-o fotografie făcută prin anii ’80, în albumul alcătuit de ing. Dumitru Irimicioiu. Va urma!
