Fosta platformă industrială – din partea de vest a orașului – capătă zi de zi altă înfățișare. Împreună cu inginerul Jănică Axente, batem la ușa actualei conduceri a S.C. Vinalcool S.A. Bacău. Intenție anunțată, provocare de a stârni o călătorie în timp, cât mai veridică privind prelucrarea industrială a vinului, în ultimele 5-6 decenii. Ce mai e de ascuns?
Între vechi și nou.
Clădirea de birouri, construită înainte de 1990, îmbină ușile cu geam termopan cu cele capitonate, din piele maronie. O alternanță de stiluri, într-o atmosferă caldă, puțin austeră. Pe biroul Directorului General Dan Mandrea, rămas neschimbat, un album mare cu fotografii – de pe la începuturile activității – abia așteaptă să fie răsfoit. Doar o mică înlocuire, undeva sus. Pe peretele lambrisat, în locul portretului „tovarășului” Nicolae Ceaușescu (ar fi împlinit zilele acestea 100 de ani), stă sigla Vinalcool.
Este reprezentată prin secțiunea unui butoi văzut din față, fără canea și multe doage pe circumferință, cu doi lei care țin în gheare litera M, de la Mărgineni cred. Au deasupra o coroană regală, reprezentând numeroasele medalii de aur primite de vinurile produse aici. Economistul Lucian Manuel Ciubotaru, acționarul majoritar al societății, după ce îmi face un tur de orientare prin clădire (n-am mai călcat pe aici din toamna lui 1990, când eram novice pe lângă reporterul Eugen Verman), ne invită pe toți în biroul lui.
Larg luminat și ancorat în realitatea electronică. Pasionat de fotografie și istorie, are pe perete o icoană și un tablou mare, care îl înfățișează pe Dimitrie Cantemir. Domn al Moldovei (1693 şi 1710 – 1711), autor al ”Descripțio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 – 1716). Ceva din stema Moldovei de atunci, parcă se regăsește… și pe butoiul secționat, din celălalt cabinet. Discuțiile la o cafea – în cești cu ceai – se leagă mai mult… diplomatic.
Însă odată aflați în fața albumului, realizat cu mulți ani în urmă de Dumitru Erimicioiu, inginerul care a fost la conducerea acestei întreprinderi aproape 30 de ani, amintirile devin punctuale. Nasc nostalgii. Întâmplările uitate devin subiect de știri actuale.
Portretele din grupuri, identificate cu degetul, mă duc cu gândul la crucile aliniate și salvele de onoare, pe care le merită toți cei care au pus umărul, la ceva. Albumul a fost recuperat recent prin amabilitatea fiului acestuia, Dan Mircea Erimicioiu, tot inginer, dar la o altă întreprindere de prestigiu din Bacău. De ce nu? Atâta istorie adunată în acel perimetru măsurat în hectare, merită o cameră care să fie amenajată ca muzeu. Așa promit interlocutorii. Privesc în perspectivă!
Ce făcea Vinalcool?
Nu stai să te gândești, în momentul când ciocnești un pahar cu vin, câtă strategie, muncă, stă în conținutul acelei licori care-ți gâdilă papilele gustative. Erau mai multe secții de preparare a băuturilor alcoolice, în această zonă, într-o înlănțuire firească.
Cetățeanul consumator ca să nu-și bată capul, știa: la Bere se făcea bere; la Spirt se făcea spirt; la Lichior se făcea lichior. Se mai știa că vinul vine din struguri, și se mai face încă.
Nu vine de pe „streașină”, speranța vocalistului din cântec, chiar dacă la prețul de desfacere la peturi, unii spun că e cam făcut, acum… din „scândurică”.
Mă lămurește ce-i cu procesul tehnologic și ce presupune acesta, horticultorul devenit bunic, care îmi spune „tinere”. Inginerul Dan Mandrea. Simt în tonul autoritar acea concesie făcută unui novice în domeniu, care se străduie să poarte, între ciocan și nicovală, o informație pertinentă, mai departe. Reticent în a da amănunte, mai în vârstă cu câteva luni decât Jănică Axinte, vorbește punctual:
„Am venit aici în 1971. Am terminat Horticultura la Iași. Am fost numit tehnolog, la rachiuri. Tot ce însemna băutură tare. O perioadă de vreo câțiva ani buni. Din 1978 am devenit tehnolog la vinuri. Aici era o răspundere mult mai mare. Pentru a aprecia calitatea vinurilor care ieșeau pe piață, trebuia să fii un bun meseriaș.
La vinurile de export era o tehnologie cu totul aparte. Răspunderea era foarte mare. Ce era pe intern – vinul era bun – se consuma în două zile, nu existau dificultăți. Erau probleme în a face față cererii externe.
La export aveam pe primul loc rușii, apoi polonezii, cehii, nemții din RDG. Ultimul export pe care l-am făcut noi a fost în Japonia. În 1988.
Ce răspundere! Ne-au trimis containere din inox, sterilizate, sigilate. Le-am expediat vinul pe care l-au ales. A trecut o lună, două, trei! N-am avut nicio confirmare. Intrasem în panică. Și am primit de la ambasadă că vinul a fost foarte bun și mai vor. S-a rupt firul în 1989”.
Nu continui acum povestea cu ce s-a întâmplat după acel an. Încerc să înțeleg procesul tehnologic.
Bentonita, o argilă
În cele 12 unități existente în județ, se făcea vinificația primară. Vinul brut putea fi transportat sub formă de must sau ca vin fermentat. Era trimis la Bacău.
„De aici începe tehnologia de vinificație proprie. Se face cupajul. Afli tăria, aciditatea, zahărul. După aceea se intră în procesele de limpezire, filtrare, stabilitate, învechire. Prin metode fizice sau, metode chimice.
Se poate folosi limpezirea prin centrifugare sau reacția chimică, prin adaos de bentonită. O argilă care în contact cu vinul, dă naștere unui precipitat. Acesta se depune. După stabilizare, vinul ajungea la îmbuteliere”.
Pare simplu, complicat sau puțin alambicat!?! O tehnologie explicată așa, în mare, vă determină să deveniți inovatori, dacă extrageți inima vinului, când vă îngheață peste iarnă și țineți butoiul în boxă sau cămară. Nici n-am pomenit de metabisulfit.
Directorul mare și directorul mic
Cine a fost Dumitru Eremicioiu? Nu au fost abordări, indiferent de domeniul de activitate fără să nu se facă o referire, la acest Om. Iată cum vorbesc doi directori despre alt director, înaintaș, care le-a fost exemplu.
Domnul Jănică: Înaintea lui a fost unul Rotman, milițian. El a devenit Băcăuan în 1959, când a fost numit inginer șef aici. În 1966-1967, s-a specializat în Franța. Din punct de vedere fizic era o mare diferență, ca înălțime, între noi. Se vede și în fotografii. Când se afla în teritoriu că vin controale de la Centru, întrebarea era: care director vine? Cel mare, sau cel mic? Eu eram poate… mai blând?!”
Domnul Dan: „Un spirit inventiv. În perioada cât a fost director (1971 -1988) au fost construite în județ 12 uzine de vinificație a strugurilor și 4 distilerii dotate cu utilaje moderne. Un Combinat de depozitare-condiționare a vinurilor, rachiurilor naturale și băuturilor din spirt. Cea mai făcut?… Zi-i tu Jănică!”
Întorc privirea. „A introdus soiuri noi…” Pentru că se completau reciproc, fac un rezumat care sună ca un afiș de la Panoul de Onoare. Și ce era rău în asta: A organizat acțiunea de plantare a 800 ha teren cu viță de vie, din sortimente de soiuri pure Fetească și Riesling. Astfel, sortimentele de vinuri din Podgoria Podu Turcului au ajuns să fie apreciate cu medalii la concursurile internaționale.
A conceput și aplicat linii de vinificație cu inovații care s-au extins și la alte întreprinderi din țară. În Întreprinderea viei și vinului – mă documentez și din fotografii – prin aplicarea inovației „Erdu 100”, a crescut productivitatea, calitatea, reducându-se în același timp consumul de energie electrică.
Că și-a pus inițialele pe brevet și a ridicat cu sută la sută procente eficiența, vorbim de competență sau de modestie? A experimentat cu succes o nouă tehnologie, de izolare interioară a cisternelor care cărau vinul vrac, construite din oțel laminat – table care rugineau – și afectau calitatea mustului sau a vinului abia fermentat. Și încă multe altele.
La cerințele actuale, când totul este sterilizat, ne mirăm cum s-a putut bea până atunci, din așa ceva. Cantitatea și calitatea, au propriile piețe de desfacere. E drept, majoritatea consumatorilor din acea vreme, ori țin acum dietă, ori sunt țărână. Urmașii deja imunizați, nu comentează. Pentru obrazul subțire, un vin bun nu costă. Nu se bea! Este privit în lumină. Păstrat de colecție. Lăsat moștenire. Nu-i scoți dopul, să-i subjuge altcineva duhul. Durere de pivnicier, azi somelier, când ajunge în cupa unuia cu bani, care plescăie încântat de dop și etichetă.
Dumitru Eremicioiu s-a născut la 26 octombrie 1925, în Cetatea Albă din Basarabia. A absolvit Institutul Agronomic București. Cea mai mare parte din viață și-a dedicat-o viei și vinului băcăuan. A făcut-o și după ieșirea la pensie, în 1988. Trupește, a plecat dintre noi în ianuarie 2010, pe data de 25.
Se vede că munca lui a rămas impregnată în doagele butoaielor și parfumul vinurilor de colecție, păstrate încă la „rece”. Predecesorii îi aduc, după atâția ani, un sincer omagiu. Următorul popas… la Gherăiești, după aromele de „vin pelin”. Mai am de umblat până să vedeți, împreună cu mine, sticlele de colecție, cu pânze de păianjen.
