Creșterea efectivelor de animale sălbatice în România dă tot mai multă bătaie de cap locuitorilor din preajma zonelor împădurite.
Atacurile turmelor de mistreți asupra culturilor de cereale, dar și prezența parcă tot mai sesizabilă a urșilor în apropierea sau chiar în perimetrul gospodăriilor țărănești, dar și pe străzile orașelor, sunt deja un fapt des întâlnit. Agricultorii, în special, au făcut de fiecare dată reclamații în legătură cu astfel de evenimente și mai ales cu pagubele suportate, dar măsurile necesare se lasă încă așteptate.
Se întâmplă și în județul Bacău, motiv pentru care am stat de vorbă pe acest subiect cu șeful compartimentului Vânătoare al Direcției Silvice din Bacău, inginerul Adrian Titianu.
Cum stă județul Bacău din punct de vedere al vânătorii și al vânătorilor, domnule inginer?
Ca potențial vânătoresc stăm bine. Sunt 57 de fonduri de vânătoare în județ, din care Romsilva gestionează doar opt. Populația de mistreț este încă în creștere, populația de căpriori este ok, la fel cerbii. Lupii sunt suficient numeric, nu prea mulți, dar s-ar putea vâna în județ 5-7 în fiecare an. Lupii se mai împușcă, dar ilegal, și ar fi bine să dăm dovadă de normalitate ca țară, să intrăm în legalitate. Am avea o imagine reală a acestei specii. Urșii, însă, sunt tot mai numeroși și cred că au început să devină o problemă, iar Ministerul Apelor și Pădurilor ar trebui să o rezolve, deoarece ursul este o specie protejată și este datoria statului să rezolve problema.
Au fost și în județul nostru noi cazuri în care au apărut urșii în apropierea localităților sau chiar în sate.
În județ au fost prinși în laț, pe fonduri de vânătoare private, la două zile interval, trei urși, alți doi au fost omorâți și nu au fost luați de făptuitori. Aceasta dovedește că toleranța populației față de specie este zero. Populația ar trebui educată pentru ca gradul de acceptare să crească, altfel animalele nu pot supraviețui. Oamenii le percep ca dăunători. Trebuie făcut ceva ca animalele să aibă șanse reale să trăiască, protecția lor nu trebuie să existe doar pe hârtie. Să ne uităm la exemplul Austriei, o țară unde s-a procedat la fel, dar în 20 de ani a dispărut ursul de acolo. La noi, am curaj să dau scris că în 30 de ani nu vor mai fi urși, din circa 5.000 cât avem acum. Managementul în acest domeniu trebuie să fie activ, adică să-i dai voie omului să și împuște ursul dacă i-a omorât vaca. Astfel de conflicte au existat dintotdeauna. Înainte de 1990 se spune că erau vreo 8.000 de urși. Erau cazuri de atacuri la gospodăriile oamenilor, dar nu se mediatizau. Atunci, însă, pădurarul avea voie să rezolve problema, să lichideze ursul agresor. Dar, era oare reală evaluarea făcută înainte de 1990?
La câte fonduri de vânătoare sunt acum, cine face această evaluare?
Conform legilor, evaluările sunt făcute de gestionarii fondurilor în fiecare primăvară. Dar, este o evaluare doar, nu o numărătoare exactă. Metode sunt multe, însă mulți spun că metodele de acum nu mai sunt adecvate. Toată Europa face evaluări după metodele pe care le folosim și noi, numai că în Europa este un management activ al domeniului: adică există o cotă mică de recoltare, ca un fel de supapă de siguranță, pentru a diminua populațiile de urși, de exemplu, care cresc prea mult. Mai există, însă, și o cotă de recoltare mai mare la nivelul ministerului, ca o cotă de rezervă pentru urșii problemă. Urșii care atacă în comunitățile umane sunt vânați. În cazul nostru, și europenii se miră de ce nu diminuăm populația de urși dacă aceștia au devenit o problemă. Dar noi nu vrem să luăm măsuri, iar ministerul nu plătește despăgubiri.
Sunt atâtea exemple, în acest sens, venite de la agricultorii care reclamă frecvent atacurile mistreților în lanurile abia semănate sau chiar ajunse la maturitate.
Statul protejează speciile de animale, dar dacă o specie produce pagube statul ar trebui să plătească despăgubiri. La câte pagube sunt reclamate, statul ar trebui să aibă interes să facă un management durabil al acelor specii.
Oamenii au și distrus mult din habitatele animalelor sălbatice.
Este adevărat, oamenii au intervenit mult în habitate. Dar culmea este că și cei din organizațiile care sar în „ajutorul” animalelor sălbatice își petrec week-end – urile în astfel de areale, unde s-au construit cabane, pensiuni etc., în zone unde fac grătar la iarbă verde sau chiar enduro ori simple drumeții. Mulți dintre ei nu au văzut urs niciodată, dar din fața calculatorului îl obligă pe săteanul de la munte să accepte „vizitele” urșilor în gospodăria sa. Țăranul de la munte nu a invadat teritoriul ursului, el stă acolo de sute ani. Teritoriile urșilor au fost invadate chiar de cei care stau mai mult pe Faceebok etc.
Sunt specii de animale care au cam dispărut de pe teritoriul României. Se face ceva în acest sens?
Iată, de exemplu, muflonul. Dacă în 1990 în Dobrogea muflonii trăiau liber, 500 de exemplare, în 1995 mai erau doar patru din cauza braconajului. Un paznic de vânătoare inimos, crescător de oi în particular, le-a găsit aproape moarte de foame într-o iarnă cu viscol mare, le-a făcut un țarc și le-a reabilitat fizic. Așa a fost inventat Țarcul de vânătoare de la Negureni (Constanța) cu mufloni. În prezent, Romsilva gestionează două țarcuri de vânătoare cu mufloni, al doilea fiind la Șarlota (Timișoara), dar mai sunt și ceva țarcuri particulare.
