Dacă circuli dis-de-dimineață cu un autobuz către Onești sau către Moinești vei avea, cu siguranță, drept companioni destui profesori, învățători sau educatori navetiști. Merg la lucru în satele județului, iar unii bat chiar câte 40- 60 de kilometri dus-întors, zilnic. Între ei sunt destui oameni care au ajuns la pragul de pensionare, dacă nu cumva l-au și depășit. Muncesc în continuare, pentru că pensiile lor sunt „de mizerie”.
Din septembrie trecut, sindicatul profesorilor a solicitat Guvernului reducerea stagiului de cotizare a cadrelor didactice la bugetul asigurărilor sociale și ieșirea la pensie cu trei ani mai devreme. Motivația lor e plauzibilă. Cei mai mulți au câte 40 de ani vechime în muncă, iar uzura psihică în profesia lor e mare.
De la jumătatea anului 2016, Legea privind sistemul unitar de pensii publice permite minerilor care au lucrat jumătate din timpul de lucru în subteran, dar și unor categorii de artiști sau celor care au muncit în condiții foarte grele să devină pensionari mai repede și chiar cu primirea drepturilor de pensionare retroactiv pe cinci ani.
Pentru a nu mai aminti de cei care deja aveau deja asemenea drepturi.
„Considerați că un cadru didactic cu o vechime de 40 de ani nu merita dreptul de pensionare cu trei ani mai devreme? În condițiile în care există alti angajați în sistemul public care se pot pensiona și la 45 de ani.
Nu vrem să arătăm cu degetul, dar din nou educația este privită cu dispreț sau cu indiferență, chiar dacă și cei care fac legile acestei țări au trecut prin băncile școlii românești și au avut ca prim exemplu în viață un profesor sau chiar dacă, la rândul lor, au copii și vor o educație sănătoasă pentru ei” – spunea, cu năduf, un lider sindical din acest domeniu.
Dar, una e dorința, altele sunt calculele hârtiei, mai ales în anumite condiții politice.
