Cioran și fuga de pe cruce

Este de-a dreptul comod să ființezi conform algoritmului, să nu fii vizitat de întrebări, de remușcări, de îndoieli, să fii locuit doar de certitudini. Nu-ți va tulbura nimeni conștiința, dacă vei supraviețui „conform”… Conform cu toate principiile pe care instituțiile de tot felul ți le „postează” manipulator pe creier, ca și acum acestea ar fi adevăruri absolute, garantul fericirii/prosperității tale. Când ești asaltat de propriile interogații, când neodihna spiritului tău îți spune că, de fapt, trăiești într-o mlaștină care poate fi asanată prin îndrăzneli și asumarea de riscuri, abia atunci cred că trăiești ca Om.

Cioran, pesimistul nostru de serviciu – livresc, uneori – este admirabil atunci când, distribuindu-se în rolul nonconformistului, ghicește fericit nuanțe ale supraviețuirii autentice. „Fuga de pe cruce” (Vezi „Pe culmile disperării”, Editura Humanitas, București, 1990, pag. 146-149) este un eseu cioranian emblematic pentru această problematică. Lui Cioran, nota bene, nu i se lipesc de suflet toți profeții. Îl tulbură frumos doar profeții care au îndoieli.

Cei locuiți numai de certitudini nu sunt autentici, nu sunt răvășiți de fiorul umanului, nu pot ajuta lumea să sfideze inerțiile. La limita blasfemiei, Cioran crede că nici măcar „fiul lui Dumnezeu nu s-a îndoit decât în momentele finale”. Este o speculație cioraniană, desigur, dar una atât de rodnică pentru spiritul supraviețuirii decente… „Adevărata îndoială a lui Christos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce”, spune el. Atunci, asediat de suferință, Omul din El l-a invidiat pe cel mai neînsemnat dintre oameni, pe cel mai lipsit de importanță actor al lumii; care nu risca nimic… Le-o fi cerut Iisus soldaților romani, „între patru ochi”, așa cum crede Cioran, să-L dea jos de pe cruce, să-I scoată piroanele, să-L scape de suferință? Cioran nu m-a convins de asta, dar mi-a lăsat o urmă de îndoială, întrucât crede că El a „suportat răstignirea” numai pentru că „prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale”. Nu moartea „pentru alții” l-a convins să rămână pe cruce, ci faptul că dacă El „n-ar fi murit pe cruce, creștinismul n-ar fi triumfat.” Cioran spune ceva cutremurător: „Oamenii sunt răi și criminali: ei vor să mori pentru a garanta autenticitatea credinței tale.” Au vrut oamenii răstignirea lui Iisus în numele acestui gând?… Dacă da, atunci iar mă cutremur, gândindu-mă la supliciul pe care a trebuit să-l suporte și Iov, cel fără de prihană, care a trebuit să dovedească sinceritatea credinței sale. Mă și mir că Emil Cioran nu face trimitere… directă către acest supliciu…

Și iar mă cutremur atunci când Cioran, speculând, îmi șoptește: „Oare ce s-ar fi întâmplat dacă soldații romani ar fi ascultat ruga lui Iisus, dacă L-ar fi luat de pe cruce și L-ar fi lăsat să plece?”… Căror zei ne-am fi închinat astăzi? Îmi este drag Cioran atunci când zice că „în fața morții Iisus Christos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Și dacă a primit moartea a făcut-o numai pentru a triumfa ideile sale.” Îmi este drag și atunci când îmi spune că iubește la Iisus „momentele de îndoială și de regret”, dar nu mi-l pot lipi mereu de suflet când știu că „… Iov a murit bătrân și sătul de zile”. (Iov: 42;17). Sătul de zile… Adică – posibil, nu? – nefericit. Sătul… „1. Care și-a potolit pe deplin foamea sau setea, care s-a săturat; săturat. 2. Fig. Satisfăcut de ceva, mulțumit. 3. Fig. Care a ajuns la saturație, care nu mai poate suporta; dezgustat, plictisit.”

Așa cuvântă dicționarele. Atmosfera generală a încercării, unele reacții de parcurs ale lui Iov nu exclud nici ultimul sens, cu toate că al doilea sens ar putea fi revendicat de către unii ca fiind singura variantă atitudinală a prea încercatului. Eu n-am citit în ochii lui Iov bucuria pentru faptul că a fost desemnat ca piatră de încercare pentru credință. Am aflat, în schimb (Iov, 42,1), că Iov i-a spus Domnului: „Știu că Tu poți totul, și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. Lipsa de împotrivire a lui Iov față de supliciul divin care i-a fost aruncat peste ființare să aibă și această explicație? Că „nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale?” Mereu mă întreb: de ce n-a răspuns Cioran și acestei întrebări?… Sau poate că a răspuns atunci când s-a autodefinit a fi „un Iov anemiat de suspiciuni”…