Am învățat de la părinți că, într-o viață de om, fiecare dintre noi trebuie să facă trei lucruri importante înainte să moară: să planteze un copac, să construiască o casă și să facă un copil.
Sunt trei repere care te pot face să te simți un om împlinit, pentru că, nu-i așa?, pomul se va înălța și-ți va dărui din roadele sale, casa te va proteja pe tine și familia ta, iar copilul – căruia ai avut grijă să-i pui aripi și să-l îndrumi corect în viață – îți va fi sprijin nemijlocit atunci când puterile te vor lăsa.
Și, cum omul și-a dorit mereu să-l aibă pe Dumnezeu lângă el, crezând dintotdeauna în forța supranaturală, în divinitate, unii dintre noi au adăugat un al treilea reper important în viață: creștinarea unui păcătos.
Prin Botez – una dintre cele șapte Sfinte Taine -, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea rugăciunilor botezului de către săvârşitor, puiul de om intră în starea harică, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi devenind membru al Bisericii. Prin Sfântul Botez, „omul vechi”, al păcatului, devenit „omul nou”, îl urmează pe Hristos.
A știut asta mai bine decât mulți dintre noi un tânăr preot de țară care, după ce a umblat „din casă-n casă, din om în om, din suflet în suflet”, a decis să conducă pe ușa Bisericii o duzină de prunci sărmani dintr-un sat uitat de lume.
În acea zi însorită de toamnă, care prevestea cumva lucrul Divinității, inima mi-a înflorit de bucurie: Dumnezeu s-a uitat la om. Și omul, la Dumnezeu.
