Omul, ultima grijă a… Omului

Socrate, condamnatul la moarte, are statuie în inimile noastre și pentru faptul că, după ce ne-a argumentat că ființa umană este ființa ființării (discurs care avea să fie minunat reluat/nuanțat de Heidegger), sesizând începutul destrămării ei, ne-a făcut cadou, luându-ne frumos de guler, un imperativ: „Nosce te ipsum!” Lipsit de concurență în marea sa vanitate, Omul s-a îmbogățit mai mult teoretic din esența acestui „Cunoaște-te pe tine însuți!”.

Altfel spus, mie Socrate mi-a trimis și un avertisment, sugerându-mi, imperial, că Omul este ultima grijă a… Omului. Averea, Puterea și Egoismul sunt vedetele grijii ființării sale. Ființă ambiguă, zămislit din natură și cultură, înzestrat cu instincte, dar și cu rațiune și conştiinţă, el poate aplauda simultan adevărul și minciuna, valorile și nonvalorile, ipocrizia și sinceritatea. Discursul a fost reluat grozav, în „Despre demnitatea omului”, de Giovani Pico della Mirandola, care, prin vocea „Părintelui Dumnezeu, supremul arhitect”, îi amintește lui Adam:

„Te-am pus în centrul lumii (…) Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca tu singur să te înfățișezi în forma pe care tu însuți o preferi (…) Vei putea să decazi în cele de jos ce sunt lipsite de inteligență; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaști în cele de sus ce sunt divine”.

Dar omul a continuat să cultive mai ales fiara care se zvârcolea în el. Destrămarea esenței ființei fiind din ce în ce mai evidentă, și Kant, în „Critica rațiunii pure”, ne-a trimis alt avertisment celebru: „Acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altcuiva, totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”.

După atâtea veacuri, folosim ființa umană mai ales ca mijloc… Și Isaac Newton, preocupat prioritar de problematica legilor naturii, a avut timp să ne spună ceva cutremurător: „Oamenii sunt singuri, deoarece construiesc ziduri în loc de poduri.”
Zidurile construite între noi rămân o elevată obsesie a contemporaneității; chiar și în discursul muzicii rock de mare calitate. Nu întâmplător, unul dintre albumele de mare succes ale trupei britanice Pink Floyd se numește The Wall. Mesajul metafizic este tulburător.

Accentele sunt aruncate pe singurătate, zid, destrămarea ființei, strigăt. Construirea/dărâmarea zidului/zidurilor reprezintă un leitmotiv tulburător… „Mamă, crezi că vor aruncă bomba? (…)/ Mamă, ar trebui să clădesc zidul?” „Ooh, puiule, sigur că mama te va ajuta să clădeşti zidul”. „Hei tu, de dincolo de Zid,/ (…) Ajută-mă!”, „Hei tu,/ Nu-mi spune că nu mai e nicio speranţă/ Împreună vom răzbate,/ Înstrăinaţi ne prăbuşim”. „De vreme ce, prietene, ţi-ai dezvăluit cea mai adâncă temere/Te osândesc să fii expus înaintea semenilor tăi./ Dărâmă-ţi zidul!” Ce osândă: dărâmarea zidului, aruncarea în zgomotul cel mare al lumii!…

Prin 195 Î. Ch., în textul „Asinaria”, al lui Plaut, găsim acel celebru „Homo homini lupus…”, reconfirmat/nuanțat de către Thomas Hobbes. În contemporaneitate, drama ființării omului, a societății umane, a fost cel mai nimerit sintetizată de Sartre, prin acea tragică sintagmă: „fraternitatea linșorilor”. Suntem împreună, înălțăm imnuri emoționante pentru egalitate, respect, altruism, iubirea de aproape, dar, fundamental, rămânem cu ochii (și nu numai) pe beregata celuilalt. Trăim inautentic, ar zice Pirandello, într-o lume în care există „mai multe măști decât chipuri”. De după mască este mai ușor să viețuiești conform… „fraternității linșorilor”…